Aaron Benjamin Sorkin a avut un vis: să devină actor. Dar unele visuri nu se transformă în realitate. Şi atunci ce-i rămâne de făcut unui visător înrăit? Să apeleze la visul de rezervă. Să scrie. A început cu piese de teatru şi a dat lovitura la doar 27 de ani cu un text ce urma să se transforme într-un film de referinţă: A Few Good Men. Şi cum în ţara visurilor e destul să ai o idee roditoare ca să dovedeşti ce pământ fertil ai la vârfurile degetelor, au urmat alte câteva scenarii de filme cu succes de casă: Malice, The American President. Unde mai pui că, ajuns aici, studiourile i-au cerut să limpezească şi apele altor scenarişti, cu mai puţină inspiraţie la hectarul de cuvinte, şi aşa a ajuns să doftoricească texte pentru Sean Connery, Nicholas Cage şi Warren Beatty.
De la film la televiziune n-a fost decât un pas şi s-a născut legendarul The West Wing, serialul care a primit nu mai puţin de nouă premii Emmy în primul său sezon. Schimburile rapide de replici devin o marcă Sorkin care se va potrivi perfect cu stilul regizoral "Walk and Talk" al colaboratorului său, Thomas Schlamme.
Din cocktailul de succes hollywoodian nu puteau lipsi condimente deloc rare, ca dependenţa de cocaină, cu repetate cure de dezintoxicare, arestări pentru posesie de droguri şi programe de reabilitare. Nici zvonul că e un scriitor care nu lasă nicio firimitură de premiu să-i cadă de la masă, spre exemplu, colegilor din echipa de creaţie. Iar când asta totuşi se întâmplă, măcar se asigură că spiciul lui de mulţumire nu mai lasă loc niciunui cuvânt al tovarăşului de decernare.
În primul rând, Harvardul lui 2003. Departe de a fi trecut şi el, ca noi toţi, în noul mileniu, pare mai degrabă rupt din povestea lui Erich Segal, Love Story, şi cu totul afundat în designul şi metehnele anilor '60. Tot acolo au rămas şi gemenii Winklevoss, îngropaţi în casta ariano-americană, clădită în două secole de acumulări de bani, ambiţii şi titluri la canotaj. Băieţii demonstrează un simţ al onoarei şi-o dicţie perfect oferite printre dinţii perlaţi, din colecţia-tezaur a familiilor cvasi-regale albe-anglo-saxone-protestante. Upper-class, that is! Şi asta, desigur, în contrast cu un Zuckerberg abia mijit din adolescenţă, pirpiriu şi cu faţă de tocilar, dar inteligent peste măsură şi veşnic dotat cu o glugă şi o pereche de şlapi, pilotaţi abil chiar şi printre troiene. Middle-to-lower-class, this is. Şi uite cum, aşa mintos şi scânteietor cum era, Zuckerberg rămâne agăţat de-un singur vis, meschin şi pubertar: să ajungă şi el un băiat popular, acceptat de clubul şmecherilor cu aere princiare. Orice altă variantă l-ar fi desemnat irevocabil drept un nimeni în drum, şi nu în orice fel de drum, ci chiar în acela scandalos numit fundătură socială.
Apoi Facebook-ul, în scenariul lui Sorkin, nu mai e o întreprindere deşteaptă şi laborioasă, ci mai degrabă o găselniţă, stârnită dintr-o flecăreală defectuoasă cu o presupusă demoazelă ce n-a corespuns la amoarea feciorului. Zuckerberg, care, socialmente, pare absolut plat şi incapabil de un râs sănătos, nu găseşte altă răzbunare autistă, decât conceperea de noi şi noi coduri informatice şi adularea unui personaj zugrăvit întocmai ca o Mona Lisă a rateului uman: Sean Parker, părintele imberb al lui Napster.
Domnul Sorkin consideră că Mark Zuckerberg nu e doar un tânăr cu un IQ neliniştitor, ci o întreagă tragedie greacă. Fratricid, trădare, remuşcări şi chinuri sufleteşti îl pândesc la toate colţurile. Şi cu ele îl lăsăm şi în finalul filmului, ca să fim siguri că, în răspărul bogăţiei şi faimei, îşi ispăşeşte cuminţel păcatele, cu speranţa reabilitării cuibărită zadarnic pe marginea tastaturii.
The Social Network e o iscusită şi frumoasă construcţie, pornită pe o structură concretă, dar înălţată până hăt, dincolo de norii realităţii. Dacă tot nu a fost complet dezvăluită de personajele implicate, povestea ne-a fost umplută cu broderie imaginativă. Şi, după cum se vede, lui Sorkin nu i-a fost teamă că, pe alocuri, firele o iau razna sau au iz de naftalină. E o istorie de tipul cum-ar-fi-putut-fi, desenată inteligent şi susţinută de o viguroasă tehnică narativă. Dar de aici şi până la declaraţia scenaristului, din The Harvard Crimson: "Attention to truth and attention to detail were incredibly important to us", e cale lungă. Iar dovezile nu sunt greu de găsit. Sunt la distanţă de un clic.
Toate astea n-au ştirbit meritele autorului, care a primit până acum toate premiile disponibile până la momentul Oscar 2011: Globul de Aur, nenumărate premii ale criticilor de film, incluzându-l pe cel colectiv al Writers Guild of America, şi BAFTA. După cum circulă vorbele, urmează premiul Academiei. Semn că scenariul e solid şi bine garnisit cu replici demne de stivuit în memorie:
"Dating you is like dating a stairmaster." (Întâlnirile cu tine sunt ca un exerciţiu la sala de forţă.)
"But you're going to go through life thinking that girls don't like you because you're a nerd. And I want you to know, from the bottom of my heart, that that won't be true. It'll be because you're an asshole." (O să treci prin viaţă crezând că fetele nu te plac pentru că eşti tocilar. Şi vreau să ştii, din adâncul inimii mele, că nu acesta e adevărul. N-o să te placă pentru că eşti un ticălos.)
"I think if your clients want to sit on my shoulders and call themselves tall they have a right to give it a try." (Dacă clienţii tăi vor să mi se aşeze pe umeri şi să-şi închipuie că aşa sunt mai înalţi, au dreptul să încerce.)
"They don't have roads, but they have Facebook." (N-au drumuri, dar au Facebook.)
The Social Network are un scenariu de Hollywood, după un vis de Hollywood. Pentru sceptici, am o concluzie anti-hollywoodiană, a jurnalistul american Luke O'Brien: "Go buy a ticket. Just don't buy the story" (Luaţi-vă un bilet. Dar nu vă luaţi după poveste!). Pentru entuziaşti, rămânem la mirajul închipuirii: "But keep on dreamin' - this is Hollywood!". Să visăm, că aşa-i la Hollywood!
Citiţi scenariul acestui film aici.