Somnul adânc al opiniei consacrate - The shape of things / Forma lucrurilor

Stau şi mă întreb oare ce ar fi spus un gânditor onest ca John Stuart Mill, părintele liberalismului modern, cel mai mare apărător al toleranţei şi libertăţilor individuale, dacă ar fi văzut textul lui Neil LaBute, The Shape of Things. Mare hit în cinema, regizat chiar de autorul în vogă, piesa a fost de curând pusă în scenă de regizorul Vlad Massaci la Teatrul ACT. Aşadar: cum ar fi reacţionat acest om bun şi gânditor onest (cum îl omagia Isaiah Berlin) pentru care era "susceptibil de condamnare morală" oricine "nu dă consideraţia cuvenită în general intereselor şi simţămintelor altora" când ar fi văzut de-a ce se joacă dramaturgul american? Când ar fi văzut că în secolul XXI omul, trecut prin toate varietăţile de manipulare (iar manipularea e o hrană uşoară, un digestiv perfect pe lângă ce se vede în piesa noastră) devine inconştient (hei, nici vorbă de consimţământ!) un soi de plastilină pentru tinerii artişti? Omul fizic - vreau să spun. Cu pielea şi carnea lui - pentru orice mucoasă de sculptoriţă care se visează peste noapte Pygmalion. Cum s-ar mai fi holbat fondatorul liberalismului modern de secol XIX!

Noroc că toate sunt învăluite în aburul vesel al comediei. Adevărat, cu prea multe clişee importate de pe Broadway, cu spuma şi inconsistenţa schemelor de succes. Apoi noroc şi că experimentele care dezvoltă personalitatea fiinţei umane în cât mai multe faţete erau, cu siguranţă, pe placul lui Mill. Aşa că reacţia sa, ca şi a publicului, nu ar putea fi decât echivocă. Pentru că nu se poate să nu simpatizezi cu ţânca artistă care ţine să facă un statement. "Împotriva somnului adânc al opiniei consacrate" - dacă ar fi să vorbim pe placul liberalului englez? Sigur, forma de expresie e... "personală": să scoţi la suprafaţă, prin graffiti!, de după consacrata foaie de viţă cu struguraşi necruţător-impenetrabili, genitalele statuilor ca să întocmeşti un act de reparaţie pentru Fornicelli (sculptor presupus renascentist) e, cum nu?, personal. Este forma adevărului artistic. Cel puţin azi. Înseamnă să lupţi împotriva obişnuinţei la supunerea pasivă în faţa autorităţilor - fie ele şi artistice - instituite şi răsinstituite. Acelea care revendică preţuirea umilă faţă de FRUMOSUL din Istoria Artei. Şi asta nu e voie!, nu e voie!, nu e voie să faci la tinereţe. Pur şi simplu ne se cade să-ţi laşi "subiectivitatea" de izbelişte şi să te conformezi! Faci graffiti! Pe struguraşii Adonişilor. Scurt, brutal, inconsistent, căci numai aşa poţi revigora o artă moartă. Dar o faci cu sagacitatea şi zelul răfuielii, zvăpăiat, quasi-feminist, viu, cu savoare, naturaleţe şi cu aerul acela cerebral - unic în peisajul teatral de aici - de intelectualitate fremătătoare, dacă eşti Mihaela Sârbu, actriţa-revelaţie a stagiunii acesteia.

Iar, dacă eşti Neil LaBute, îţi pui problema relaţiei dintre artă şi pornografie, faci un cocktail cu consideraţii estetice, citate mititele despre artă din Oscar Wilde, situaţii comice "inteligente", pline de ironie şi vesel cinism, cu două grupuri de putere (dramatică), de o parte trăsnita de mai sus, de cealaltă, aliniaţii, consecvenţii, conformiştii, răsuflaţii în artă şi în viaţă. Şi, dacă eşti regizor, te lupţi cu stratificarea aceasta s-o faci cât mai credibilă, să-i dai sens, "carne" şi ingrediente psihologice, păstrând acelaşi aer, ca întotdeauna, de teatru curat, fără imagine obositoare şi superfluă, dar cu o minuţioasă grijă pentru detalii, fără nimic lăsat la voia întâmplării, coordonând cu discreţie actorii şi cu o eleganţă care nu împiedică rigoarea şi, mai ales, coerenţa stilistică. Şi, dacă eşti Vlad Massaci, îţi reuşeşte.

Dar ce te faci dacă eşti printre ceilalţi, oamenii fără geniu, iar lipsa de geniu e dublată şi de lipsa de temperament şi de gust şi nici vorbă să fii om cultivat? Când, revenind la laitmotivul Mill, "idealul tău e mai curând negativ decât pozitiv, mai curând pasiv decât activ, e Inocenţa mai curând decât Nobleţea, Abţinerea de la Rău, mai curând decât făptuirea energică a Binelui, iar să nu faci predomină peste măsură în dauna lui să faci". Faci excelent când te numeşti Andreea Bibiri şi ai complexitate interpretativă şi o paletă tipologică de la cer la pământ. Atunci eşti însăşi supunerea pasivă faţă de toate - prezente şi care or mai fi - autorităţi instituite, fetiţa duios-nătângă, cu cod moral infailibil şi de aici multe remuşcări după orişice sărut, cu repere intelectuale sărace, dar de neclintit şi cu un bun-simţ atâta de reconfortant în comparaţie cu statement-urile celeilalte. Şi uluieşti din nou o lume întreagă cu nuanţele şi profesionalismul tău de actriţă.

Şi obiectul artei însoţită de statement? Materialul brut uman, în carne şi chiar oase - dacă ne gândim la operaţia estetică pe care personajul o suportă la nas - este blândul tolomac, naiv, înţepenit de un car de vreme în modele comportamentale şi atitudinale cuminţi, interpretat cu ferventă suculenţă comică de Vlad Zamfirescu într-o cheie cu care ar fi imposibil să nu aibă succes la public.

Dar ţăcănita de care vorbeam mai sus îşi are un oponent în grupul de putere, macho, vital-exploziv, puternic, tradiţionalist, cu virulenţa şi agresivitatea dictate de o minte plină de clişee, dar cu consistenţa dramatică oferită de talentul interpretativ al lui Şerban Pavlu, actor puternic, de forţă, cu un dar foarte personal al persuasiunii scenice, mixtură de etern masculin, pasionalitate şi auto-ironie.

Iar ironia nu stă numai în schema dramatică şi în interpretare, ci se insinuează şi în decorul lui Andu Dumitrescu, în camera video care filmează nebuniile erotice ale tinerilor (soluţie pe cât de funcţională, pe atât de amuzantă) pentru ca mai apoi, comentând critic, cu mijloacele scenografiei, îngustimea de spirit a acelei lumi (în nici un caz a noastră!) să reproducă secvenţe din Terminator.

În concluzie, dacă aţi avut o zi grea, dacă vreţi să vă amuzaţi două ore cu o comedie inteligentă, mergeţi la Teatrul ACT la The Shape of Things. Terapia este garantată şi de bună calitate!