Premieră la Teatrul ACT / Forma lucrurilor sau arta manipulării

Un foarte bun spectacol a avut vineri seară premiera la Teatrul ACT. The Shape of Things (Forma lucrurilor), un text de dramaturgul american Neil LaButte, şi-a găsit o excelentă interpretare în regia lui Vlad Massaci şi a actorilor, tineri ca şi dramaturgul, Mihaela Sârbu, Vlad Zamfirescu, Andreea Bibiri şi Şerban Pavlu. Dacă primii doi sunt programaţi să se schimbe, ceilalţi rămân cam aşa cum sunt, el dur şi fără nuanţe, ea timidă şi semiinocentă.

Povestea este aceea a lui Pygmalion şi a Galateei pe dos. În sensul că femeia este aceea care îl schimbă-reînsufleţeşte pe bărbat. E, dacă vreţi, mai degrabă un alt My fair Lady. Atâta doar că "obiectul", excelent interpretat de Vlad Zamfirescu, în ipostazele sale schimbătoare, nu cunoaşte intenţia maestrului (maestrei). Pe scurt, o tânără vizitatoare a unui muzeu este apostrofată timid de un supraveghetor cam grăsuţ, cam conformist pentru că depăşise zona permisă. De aici idila, foarte modernă, fără tabuurile limbajului bătrânilor, cu o puternică înclinaţie spre natural. Fireşte, tonul este dat de tânăra care se dovedeşte a fi studentă la arte. Cei doi se întâlnesc şi formează un cuplu foarte modern, fata impunându-şi toate fanteziile, cum ar fi filmarea scenelor de sex dintre ei. Transformarea bărbatului e totală, până acolo încât îşi scandalizează cei doi prieteni, o pereche mai provincială, care constituie singura sa zestre în noua relaţie. Nuanţele manipulării sunt extrem de fin sugerate, comportamentul personajului central se schimbă văzând cu ochii. Nici al "maestrei" nu rămâne acelaşi, încât putem observa şi schimbarea acesteia, până la finalul cu susţinerea licenţei, care constă în chiar prezentarea schimbării iubitului ei, o sculptură umană.

Mihaela Sârbu este excelentă în cinismul ei final, obţinut printr-o lină alunecare din dezinvoltura iniţială, care-i uluise pe ceilalţi trei studenţi mai conformişti, mai cuminţi chiar. Fireşte, relaţia sare în aer în final, când lucrurile se dau pe faţă, ea nici nu fusese altceva decât un mijloc de producţie în slujba obţinerii unui rezultat excepţional. Întrebarea este aceea dacă se poate merge oricât de departe de dragul artei, dar în spatele ei stă altceva decât arta, ceva numit tot artă, dar neavând nimic comun cu Van Gogh sau Brâncuşi, aşa-numita "artă a manipulării". În fapt, întrebarea este una mai profundă, deoarece trece dincolo de simpla artă, planând asupra relaţiilor umane în general. Cele două cupluri sunt desenate minuţios, dar nu puse strident în antiteză. O artă a nuanţelor a patronat crearea textului, aceeaşi artă este admirabil urmărită de regizor, graţie actorilor săi şi scenografiei şi luminilor lui Andu Dumitrescu. E de observat că, în paralel cu spectacolele, bune altădată şi pentru "Cântarea României", care se pun din când în când la Naţional, Teatrul ACT deschide ochii celor care au curajul să se supună operaţiei asupra unui teatru modern, de ultimă oră, cum este cel scris de acest american, Neil LaButte, care a mai fost jucat la ACT, cu Bash.