Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Shape of Things / Forma lucrurilor

Un început de program - The Shape of Things (Forma lucrurilor) şi Bash. O trilogie contemporană


Man.In.Fest, octombrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ceea ce am văzut în două zile consecutive la Teatrul Act poate fi începutul unui program. Pe mai multe linii. E drept, am văzut un pic pe dos. Adică Shape of Things la premieră şi Bash. O trilogie contemporană spre sfîrşitul "ciclului" său de reprezentaţii (mea culpa). Şi acest tip de program iniţiat de Vlad Massaci sau, mai bine zis, una dintre liniile lui, mi-a adus aminte de programul altui regizor - Theodor Cristian Popescu (pe unde-o fi şi de ce fluier şi îngeri americani o mai fi ocupat?).

Să mă explic. Întîi şi-ntîi, avem, în premieră în România, Neil LaBute. Unul dintre exemplarele cele mai controversate de dramaturgi, scenarişti şi regizori de teatru şi film din Statele Unite şi, de fapt, nu doar acolo. Şi-a cîştigat rapid reputaţia de misogin şi mizantrop după ce a zguduit puritanii cu nişte poveşti nu tocmai uşor de îngurgitat. Îl are model pe David Mamet, dar îşi doreşte să "găsească ceva nou şi nespus încă, ceva esenţial adevărat despre timpul în care trăim şi despre felul în care ne comportăm dincolo de stratul de respectabilitate pe care îl afişăm" (am citat dintr-un interviu pe care l-a acordat publicaţiei "The Guardian"). În Shape of Things e vorba de o studentă la arte al cărei proiect de diplomă vizează transformarea unei fiinţe umane. Partea perversă şi crudă este că subiectul nu află decît după ce şi-a plasat încrederea în cea pe care a considerat-o partenera sa de viaţă că în tot acest timp a fost un cobai.

Iar în Bash. O trilogie contemporană (în original, Bash. Latterdays Plays, ca trimitere la comunitatea religioasă din care fac parte LaBute, dar şi personajele sale - Church of Jesus Christ of Latter-day Saints) e vorba de trei indivizi obişnuiţi care au de povestit cîte o întîmplare din viaţa lor. Această întîmplare este, în fiecare caz, o crimă. A cărei dezvăluire vine, pe nepusă masă, fără acumulări care să o justifice, fără furii care să o facă, cît de cît, de înţeles şi fără lamentaţii şi expresii ale remuşcării care să ne provoace compasiunea.

O dată cu LaBute, trecut prin laboratorul de dramaturgie de la Sundance, dar şi prin şcoala de la Royal Court Theatre din Londra, adică adăpostul "furioşilor", avem şi un univers special. Şi un "statement". Cum că omul e crud. Cum că are o parte neagră. Cum că are impulsuri rele cărora le dă curs, fie că e vorba de răzbunare, fie că e vorba de ură. Şi că artistul trebuie să spună şi să arate asta, chiar dacă, la prima mînă, poate părea cum că el însuşi face un act de cruzime.

În altă ordine de idei, avem un alt fel de abordare actoricească. Poate suna idiot, dar m-am bucurat nespus să nu aud ţipete, să nu văd isterii. Mai ales în Bash, schemele performative ale actorilor sînt perfecte ilustraţii ale statementului de care vorbeam mai sus, dar resorturile sînt subtile, jocul echilibrat şi subtil serveşte coerent mesajul propus. Bărbatul care şi-a ucis fetiţa de 5 luni, jumătate din neglijenţă, jumătate din intenţie, tînărul care a ucis în bătaie, împreună cu doi prieteni, un homosexual în Central Park, femeia care şi-a ucis băiatul de 14 ani, rod al unei legături cu profesorul din şcoala generală, se confesează şi atît. Nu imploră iertare, nu se contorsionează şi nu transpiră sub greutatea actelor lor. Actorii stau pe scaun şi ne povestesc. Se uită în ochii noştri şi povestesc.

Mihai Călin îşi drămuieşte cu atenţie gesturile. Îşi slăbeşte din cînd în cînd cravata sa de "middle management" şi îşi sprijineşte vîrful pantofului lustruit în pămînt, semn că încordarea sa interioară, care îi străbate tot corpul, se poate manifesta, stins, doar la extremităţi, când ajunge cu povestirea la momentul în care îşi aude fetiţa sufocîndu-se între pături. În rest, totul e pe faţa sa. Şi în tonul cu care, de fapt, ar putea să vorbească despre o zi de lucru stresantă.

Vlad Zamfirescu reţine în aerul său bucuria sinceră cu care s-a dus la petrecere. Şi pe aceea cu care a reuşit nişte croşeuri de excepţie în direcţia homosexualului ieşit la agăţat într-un closet din Central Park. Zâmbetul de puştan nedumerit de sărutul a doi bărbaţi, dintre care unul semăna cu taică-su, nu i se şterge o clipă de pe faţă. Lîngă, Ioana Flora e la fel de inocentă şi senină ca şi el.

În tricou şi blugi, Mihaela Sîrbu ne spune o poveste de dragoste. Nu reuşeşte să-şi aducă aminte un cuvânt grecesc pe care îl ştie de la profesorul său care i-a dăruit o carte cu mituri. Şi un copil. Pe care, în cele din urmă, dar numai după ce tatăl său ajunge să-l vadă pentru prima oară, îl ucide. Cu muzica lui Billy Hollyday din casetofonul pe care îl împinge în cadă, peste el. Îşi întrerupe povestirea ca să anunţe că banda pe care e înregistrată "se cam termină". Tonul calm te scutură mai tare decît un urlet. Cam aşa stau lucrurile în Bash.

Nici în Shape of Things nu stau altfel, deşi, aparent, acţiunea e mai vioaie. Dar dacă stau bine să mă gîndesc, acolo actorii nu intră în scenă şi nu se mişcă în ea decît pentru a se aşeza să vorbească. Nici un semn care să ne facă să ghicim finalul, aşa cum nici în Bash nimic nu prevesteşte nici una dintre crime. Asta vine din scriitură şi stă în actori.

Fiindcă nu mi-am propus, pentru moment, decît să atrag atenţia, aşa cum spuneam, asupra a ceea ce văd ca începutul unui program, vreau să mai remarc un aspect - e un paradox ca un act de normalitate să facă subiectul unei observaţii speciale, dar trăim, se pare, într-un context paradoxal. Pe afişul ambelor spectacole există un semnatar al light design-ului şi, mai mult, la Shape of Things avem un concept video, semnat de acelaşi Andu Dumitrescu. Fiindcă, în fapt, în afara celor cîteva cuburi ce stau pe post de masă şi scaune, decorul de la Shape of Things e creat din proiecţii video. Care au, în prealabil, ca suport de desfăşurare nişte... forme. Ba e acolo şi o transmisie video în direct - o cameră filmează din culise prim-planuri ale protagoniştilor care sînt numai pe jumătate sub privirile noastre şi le retransmite pe fundalul scenei. Asta ca să ne aducem aminte în ce epocă trăim şi care sînt mijloacele fireşti la care sensibilitatea noastră răspunde.


Fişe tehnice:

The Shape of Things (Forma lucrurilor) de Neil LaBute, traducere şi adaptare: Vlad Massaci. Regia: Vlad Massaci; cu: Mihaela Sîrbu, Vlad Zamfirescu, Andreea Bibiri, Şerban Pavlu; scenografie / costume: Andu Dumitrescu; concept video / lighting design/ muzica: Andu Dumitrescu

Bash. O trilogie contemporană de Neil LaBute, traducerea: Vlad Massaci şi Mihaela Sîrbu, adaptarea scenică: Cristian Juncu. Regia: Vlad Massaci; Cu: Mihai Călin, Ioana Flora, Vlad Zamfirescu, Mihaela Sîrbu; scenografie şi light design: Andu Dumitrescu



 Toate articolele despre Shape of Things / Forma lucrurilor


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marie-Louise Semen


Alte articole

 Neil LaBute la Teatrul Act, Liviu Ornea
 Somnul adânc al opiniei consacrate - The shape of things / Forma lucrurilor, Cristina Rusiecki
 Premieră la Teatrul ACT / Forma lucrurilor sau arta manipulării, Nicolae Prelipceanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer