Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Shape of Things / Forma lucrurilor

Neil LaBute la Teatrul Act


Teatrul Azi, ianuarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am văzut cu întîrziere, abia în decembrie 2006, spectacolele pe texte de Neil LaBute de la Teatrul Act, ambele produse de "Teatrul Fără Frontiere" în regia lui Vlad Massaci. Dar apucasem să citesc cronici şi să ascult numeroase opinii, majoritatea numai de bine (mergând până la "evenimentul ultimelor stagiuni", "un alt fel de a face teatru"). Înainte, în timpul Festivalului, am văzut şi Autobahn-ul făcut de Radu Apostol la Timişoara: spectacolul mi s-a părut o serbare şcolară nu prea reuşită, iar textul, o joacă, un exerciţiu. Dacă ăsta e marele dramaturg despre care tot aud...

Aceasta e, aşadar, pregătirea cu care m-am dus la Act. Am văzut întîi The Shape of Things / Forma lucrurilor. Un text aproape bun. Cu dialog alert, cu situaţii dramatice, cu mult haz. Dar, pe de altă parte, un text care vorbeşte despre o situaţie destul de neverosimilă, mai ales în atmosfera puritană a unui campus american de provincie: o studentă de la Arte, căreia profesorul i-a spus să "schimbe forma lucrurilor", alege ca proiect de licenţă o instalaţie (proiecţii video, obiecte etc.) în care expune, cu cinismul de rigoare, transformările exterioare şi interioare prin care a trecut un coleg al ei care s-a îndrăgostit de ea şi în care ea a modelat - cu acordul lui - ca în plastilină. Victima fusese aleasă deliberat, toată relaţia a fost un fals, o suită de situaţii pe care ea, artista pentru care adevărul artistic e mai presus de viaţă, le-a provocat, observat şi înregistrat - uneori la propriu, pe peliculă - cu răceala impusă de metodă. Sigur, pentru autor e un bun prilej să pună probleme de morală, de etică profesională, să contrasteze viziunea despre lume şi viaţă a oamenilor "de rând" cu cea a "artiştilor", să întrebe în ce măsură e licit să-ţi baţi joc de ceilalţi ca să te împlineşti tu profesional, să vorbească despre manipulare etc. Din păcate, LaBute nu are puterea să lase textul în aer şi pe spectator să-şi tragă singur concluzia, ci introduce, în final, o minunată mostră de tezism (pe care nu i-a băgat-o pe gât nici un Consiliu al Culturii...), să se asigure, probabil, că fiecare a înţeles cum se cuvine mesajul şi nici un spectator nu a rămas cu impresia că autorul aprobă ideile şi practicile junei de la Sculptură.

Oricum, chiar şi cu finalul ăsta, dramaturgic ratat, spectacolul prinde, te ţine. Nu doar pentru că textul e bun, ci, mai ales, pentru că e jucat foarte bine. Am avut întâi o vagă senzaţie de inadecvare, mi s-a părut că atitudinile, uneori şi intonaţiile, nu sunt cele corecte. Apoi am realizat că sunt, de fapt, foarte americane. Tinerii americani nu se comportă, nu gesticulează la fel ca ai noştri. Nu ştiu dacă spre asta i-au dus pe actori textul şi instinctul propriu, sau regizorul (dacă ultima variantă prevalează, Vlad Massaci merită toate felicitările). Toţi cei patru actori joacă în adevăr, cel mai pur realism, au un firesc al gestului şi al vorbirii care nu cade niciodată în vulgar. Şerban Pavlu face un tînăr middle-class cam frust, băiat bun, deschis, cu preocupări, distracţii şi gusturi tipice, debordând de o energie cu greu reţinută să nu explodeze. Personajul lui e foarte departe şi de argaţii jucaţi la Kordonsky, şi de aristocratul din Henric al IV-lea; aici e, mai degrabă, firescul excepţionalului actor de film. Partenera lui de acum, Irina Velcescu, joacă foarte credibil o tânără temătoare, prostuţă, ruşinoasă, cu dorinţe normale şi bine reprimate, victimă colaterală a nemiloasei artiste. Rol pe care Mihaela Sîrbu îl construieşte cu mare (poate prea mare) economie de mijloace. Mi-a lăsat o impresie de exterioritate, ca şi cum şi-ar fi gândit doar, nu şi simţit personajul. Nu se simte, în jocul ei, destul de linear (ca în prea lungul monolog explicativ din penultima scenă), nici un fel de implicare în relaţia cu victima - deşi textul lasă de înţeles că o umbră, măcar, de iubire a existat şi din partea ei: o spune, într-un fel, chiar ea, în scena finală. Un rol foarte bun face Vlad Zamfirescu. E singurul personaj din spectacol care evoluează, se transformă (inclusiv fizic: în prima scenă, cu burtică şi cu părul lins, e aproape de nerecunoscut), de la timidul stângaci din primele scene până la tânărul cool, cu aplomb din ultimele. Iar ultima scenă, cea tezistă, îi dă lui prilejul să se transforme încă o dată (obidă, patos, vehemenţă) şi să arate ce actor bun e.

Dar oricât de buni actorii, probabil că spectacolul nu ar fi făcut voga pe care a făcut-o fără scenografia lui Andu Dumitrescu. Rezolvările găsite de el pentru săliţa minusculă de la Act sunt cu totul remarcabile şi, cred, printre primele de felul acesta la noi. Spaţiile diferite de joc în care se succed scenele sunt marcate de proiecţii video şi de muzică. Una dintre cele mai frumoase scene din spectacol e cea cu protagoniştii în pat, la arlechin, aproape ascunşi publicului, dar filmaţi live şi proiectaţi pe ecran; rezolvare foarte ingenioasă scenic şi coerentă cu ideile şi scopul sculptoriţei de oameni (tot o rezolvare de acest tip a ales Tompa Gabor pentru cele două apariţii ale copilului din Aşteptându-l pe Godot).

Una peste alta, un spectacol bun (dar, totuşi, nu un eveniment), foarte plăcut, jucat bine, cu idei de scenografie frumoase şi originale - cel puţin în spaţiul nostru teatral.

Cu totul alt tip de spectacol este Bash. Sunt trei monoloage (unul dintre ele, un fals dialog) fără legătură directă între ele, despre impulsiile criminale primare pe care, ni se sugerează, fiecare le cam are. O mică tipologie a crimei. Ca modalitate literară, textul se înscrie în descendenţa lui Truman Capote prin stilul aproape reportericesc, frust, povestire fără comentariu a faptului nud, oricât de sordid, încercând astfel să atingă resorturile cele mai adânci ale comportamentelor umane. Pe de altă parte, textul se vrea şi o destul de directă replică a tragediei antice: funcţionarul middle-class din prima secvenţă, care-şi ucide cu sânge rece fetiţa de câteva luni ca să aibă şansa clemenţei colegilor şi să nu fie dat afară din slujbă, e victima unei farse a zeilor care operează prin intermediul unui fost coleg de liceu; infanticida din ultima secvenţă e, evident, o Medee, şi ea îşi ucide copilul ca să-i pedepsească tatăl, fostul ei profesor din şcoala generală care o sedusese cu paisprezece ani în urmă, când ea avea vârsta sacrificatului de azi. Dacă în prima secvenţă LaBute pare că vrea să arate că o crimă odioasă poate fi comisă aproape pe negândite şi de o persoană foarte cuminte altfel, în a doua secvenţă, el aproape construieşte o istorie a personajului, motivează crima prin psihologia individuală: tânărul student la medicină care ucide, cu încă doi amici, după o petrecere într-o comunitate de mormoni, un homosexual doar pentru că vede roşu când doi bărbaţi se sărută tocmai în faţa lui, povesteşte întâi cum l-a lăsat lat pe un coleg de liceu căruia i-a suflat prietena; apoi, acelaşi tânăr e oripilat văzând cum un bărbat îi cârpeşte o palmă unei femei şi e gata să sară la bătaie ca să facă dreptate. În schimb, uciderea copilului din ultimul monolog e îndelung plănuită: în logica aceasta, a mitului, să zicem, gestul e perfect motivat. Să mai spun şi că, atât cât am putut înţelege din textul auzit, nu l-am citit - deşi, la asemenea spectacol, tentaţia să faci analiză de text e uriaşă -, autorul pedalează destul de mult pe faptul că protagoniştii sunt mormoni, ceea ce contrazice în bună măsură sugestia de generalitate indusă de titlul ales pentru versiunea românească.

Vlad Massaci a optat aici pentru o regie discretă, poate prea discretă. Nu a construit nimic, nu a încărcat cu nimic textul. E o alegere, un pariu. Şi scenografia lui Andu Dumitrescu e foarte reţinută faţă de cea din Shape: un panou plin cu oglinzi mici, ca pentru a sugera o realitate construită din frânturi, costume care identifică situaţia şi clasa socială. Regizorul s-a bazat numai pe actori. Şi a avut noroc. Sunt actori excelenţi, capabili să se concentreze, să ţină sala, să creeze şi să transmită tensiune. Ca şi în Shape, se joacă în adevăr, se merge pe autenticitate, gama de mijloace utilizate e redusă la minim: actorii stau lipiţi de nişte scaune de plexiglas şi vorbesc. Despre Mihai Călin s-a spus că face cel mai bun rol al său. E într-adevăr foarte bun, îşi stăpâneşte perfect vocea, gesturile: scena în care îşi frânge mâinile e uluitoare. Vlad Zamfirescu e cuceritor, îngrozitor de simpatic când povesteşte cu toată inocenţa crima comisă. Dar, poate şi din pricină că am văzut cele două spectacole la interval de nici o săptămână, mi s-a părut că joacă - perfect! - exact acelaşi lucru. Ioana Flora îi dă excelent replica - vorba vine, ei doi povestesc un acelaşi episod întretăindu-şi poveştile -, face o fătucă prostuţă, romanţioasă, mărginită, şi îndrăgostită până peste urechi. Ultima secvenţă, Medeea, este a Mihaelei Sîrbu. Mi s-a părut mult mai bună aici decît în Shape: stilul ei de rostire aproape albă, cu doar puţine variaţii de ton, în care tensiunea se acumulează pe nesimţite, e mai potrivit cu monologul decât cu teatrul de relaţie. Toţi actorii spun foarte bine, inteligent textul: dacă acesta e efectul lucrului lui Vlad Massaci cu ei, atunci, din nou, un sincer bravo!

E clar că aceste spectacole, ca şi Molly Sweeney al lui Dabija, de exemplu, şi poate încă altele, pe care nu le-am văzut, propun ceva diferit, o mutare de accent: un teatru centrat pe text, în care construcţia scenică, plastica, regia foarte vizibilă, în ultimă instanţă, cedează locul actorului. Nu cred că e ceva fundamental nou: e mai degrabă o revenire. Dar e o propunere viabilă, motivată, la noi, şi de o anume supralicitare a regizorului-autor-total, şi de o firească dorinţă a actorilor de a reapărea în prim-plan, de a ieşi din trupă (nu cred că întâmplător spectacolele de la Act sunt produse de o actriţă, Mihaela Sîrbu, cea care a înfiinţat compania Teatrul Fără Frontiere şi a ales textele). Nu în ultimul rând, e o opţiune dictată şi de adecvarea acestui tip de spectacol la spaţii mici.

Trebuie, totuşi, să spun că nu sunt entuziasmat. Nu îmi e clar, de pildă, dacă un spectacol ca Bash îmi aduce mult mai mult decât propria mea lectură, în gând, a textului. Care nu mi se pare dramatic. E drept, am avut prilejul să văd recitalurile unor actori minunaţi. Dar aş fi preferat să-i văd jucând (şi) altceva. Pentru că, oricât de buni ar fi, spectacole ca cele pe care tocmai le-am discutat nu le oferă posibilitatea să-şi varieze mijloacele, îi obligă la monocromie. În plus, mi se pare că un spectacol ca Bash comunică aproape numai la nivel intelectual, transmite doar idei - ceea ce eu cred că un text citit face mai bine. Pe de altă parte, nu mi se pare că acest text este atât de bun pe cât se spune.

Dincolo, însă, de preferinţele mele, acest fel de a concepe teatrul e legitim şi spectacolele despre care vorbesc sunt, fără doar şi poate, dintre cele bune, care merită toată atenţia noastră. Două spectacole care ne oferă bucuria întâlnirii cu câţiva actori de prima mână. Dacă ele vor închega sau nu un curent în teatrul românesc, rămâne să vedem.



The Shape of Things / Forma lucrurilor
cu: Mihaela Sîrbu, Vlad Zamfirescu, Alina Velcescu, Şerban Pavlu.
regia: Vlad Massaci
scenografia / concept video / sunet: Andu Dumitrescu
producţie Teatrul Fără Frontiere în colaborare cu Teatrul Act
Un proiect sponsorizat de: Microsoft, La Strada

Bash. O trilogie contemporană
cu: Mihai Călin, Ioana Flora, Vlad Zamfirescu, Mihaela Sîrbu.
regia: Vlad Massaci
scenografia / light design: Andu Dumitrescu
o producţie Teatrul Fără Frontiere
Traducerea: Mihaela Sîrbu şi Vlad Massaci
Adaptarea scenică: Cristian Juncu
Cu sprijinul: Ambasadei Republicii Federale Germania la Bucureşti şi Auto Rom, partener: La Strada



 Toate articolele despre Shape of Things / Forma lucrurilor


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Un început de program - The Shape of Things (Forma lucrurilor) şi Bash. O trilogie contemporană, Marie-Louise Semen
 Somnul adânc al opiniei consacrate - The shape of things / Forma lucrurilor, Cristina Rusiecki
 Premieră la Teatrul ACT / Forma lucrurilor sau arta manipulării, Nicolae Prelipceanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer