Lucid - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Andrei Ujică e un cineast cât se poate de lucid. În toate cele trei lungmetraje realizate până în prezent, Videogramele unei revoluţii (1992), Out of the Present (1995) şi recentul Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010), sunt greu de reperat secvenţe utilizate eronat în raport cu demersul respectiv al autorului.

Regizorul român lucrează întotdeauna cu materiale filmate în absenţa sa, pe care le asamblează în sensul ilustrării unei teze proprii. În Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu reconstituie traseul politic al fostului dictator român, utilizând materiale de arhivă de multe ori inedite şi neintervenind cu niciun fel de comentariu din off. Structura discursului e circulară, debutând şi încheindu-se cu imagini de la "procesul" din ziua de Crăciun a anului 1989, în urma căruia soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Evenimentele din trecut sunt prezentate cronologic, de la momentul morţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej - sinonim cu propulsarea politică a lui Nicolae Ceauşescu - şi până la cel al execuţiei, cu o emfază minimă asupra evenimentelor din decembrie 1989. Există o singură abatere de la rigorile structurale ale filmului, prin utilizarea unui flashback în flashback, la împlinirea a 60 de ani de viaţă a lui Ceauşescu (una dintre puţinele decizii artistice discutabile ale autorului, atât timp cât nu are un aport la nivel discursiv, ci funcţionează doar ca un artificiu narativ).

În prima parte a Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu este prezentat un dictator energic şi şiret, care, deşi e în aparenţă needucat, nu e lipsit de o inteligenţă brută capabilă să ţină piept oricăror întrebări ale jurnaliştilor erudiţi (e concludentă în acest sens secvenţa conferinţei de presă pe tema opoziţiei lui Ceauşescu vizavi de intervenţia militară a Uniunii Sovietice la Praga în vara anului 1968). Ulterior, intervenţiilor publice le sunt alăturate imagini din viaţa privată a acestuia, precum priveghiul la căpătâiul mamei sale moarte la o vârstă înaintată sau numeroase filmări de vacanţă ale cuplului prezidenţial român. Imaginile de vacanţă sunt montate în repetate rânduri cu scopul de a constitui un contrapunct la statutul politic atotputernic al cuplului Ceauşescu. Sugestive în acest sens sunt imaginile surprinzându-i pe cei doi soţi în timpul unei partide de volei şi în toiul unei sesiuni de înot. Gradarea ambelor secvenţe este asemănătoare. Prima îl surprinde iniţial pe Nicolae Ceauşescu în încercarea ambiţioasă de a trece mingea peste fileul advers, necunoaşterea tehnicii de lovire a mingii conferindu-i în acelaşi timp o alură caraghioasă şi înduioşătoare, prin prisma efortului pe care îl depune pentru a fi la înălţimea partenerilor de joc mai experimentaţi. În a doua parte a secvenţei, apare Elena Ceauşescu, costumată impropriu pentru un astfel de joc (are şlapi în picioare şi e îmbrăcată într-o rochie largă de vară), formând alături de soţul său o pereche perseverentă, dar neavizată în regulile jocului de volei - pe care oricum nu îşi dau silinţa să le respecte, conducând mingea cu palmele sau lovind-o de mai multe ori până reuşesc să o busculeze peste fileu. Cea de-a doua secvenţă amintită adineauri debutează cu un cadru apropiat pe Elena Ceauşescu înotând stângaci şi făcând eforturi de a se menţine la suprafaţa apei. Cadrul e lărgit ulterior, devenind clar pentru spectatori faptul că aceasta face aproape de mal toate acele mişcări agitate, asociate în mod normal unei persoane aflate la ananghie. Şi în această secvenţă e surprinsă intimitatea soţilor, Nicolae Ceauşescu apropiindu-se la un moment dat de partenera de viaţă pentru a-i oferi sprijinul. De altfel, pe tot parcursul filmului, Elena Ceauşescu e prezentă în planul secund al vieţii dictatorului român, apariţia sa având o tentă caricaturală. Personajul ei e folosit însă mai subtil decât aici în interiorul altor secvenţe, precum cele din cadrul vizitelor de stat fastuoase ale soţului în Marea Britanie, - unde simpla vestimentaţie a acesteia comparativ cu a celor două regine este sugestivă pentru gusturile sale -, în Coreea de Nord, în Statele Unite ale Americii sau în China. Aceste vizite în care Nicolae Ceauşescu are parte de primiri triumfale constituie, de altfel, partea intermediară a filmului realizat de Andrei Ujică. Faptul că regizorul alege să le înfăţişeze pe larg, permiţându-le să se desfăşoare pe durate de timp considerabile, în ciuda faptului că fac parte din acelaşi bloc de idei, îi permite să pregătească ultimul capitol al propriului film, cel al decăderii fizice şi morale a dictatorului.

În ultimul deceniu de viaţă, Nicolae Ceauşescu pare slăbit şi intrat într-o oarecare inerţie. Apar voci împotriva sa în cadrul propriului partid, iar cei din cercul apropiat de colaboratori îi ascund realitatea (e zguduitoare scena dinspre final în care e filmată o alimentară, în timp ce e umplută din belşug cu alimente apetisante, conducătorul ţării vizitând-o ulterior şi având o remarcă deplasată - dacă o raportăm la situaţia reală a oamenilor - cu privire la calitatea pâinii). O altă secvenţă antologică îl surprinde pe Nicolae Ceauşescu în anii '80, prezentând apropiaţilor un discurs convenţional. Iniţial, îşi ţine mâna stângă peste cea dreaptă, parcă pentru a-şi cenzura eventualele porniri exuberante. Pe măsură ce vorbeşte, însă, devine din ce în ce mai pasional, sfârşind prin a ţine o adevărată predică celor prezenţi, după toate aparenţele plictisiţi şi sătui de excesele oratorice ale acestuia (cadrele sunt montate pentru a surprinde alternativ şi gradat reacţiile ascultătorilor discursului, schimbările posturii Elenei Ceauşescu pe măsură ce soţul ei îşi derulează discursul sintetizând atitudinea apropiaţilor faţă de dictatorul român).

Faptul că alege un titlu precum Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu îi permite lui Andrei Ujică să abordeze un demers cinematografic demonstrativ. E binecunoscut faptul că o "autobiografie" presupune viziunea celui în cauză asupra sie însuşi. Fiindcă subiectul (Nicolae Ceauşescu) nu a participat la conceperea "autobiografiei" sale, autorul acesteia (Andrei Ujică) a imaginat o viziune a celui dintâi asupra propriei vieţi. Din acest motiv, lipsesc din film numeroase detalii relevante pentru situaţia din ce în ce mai dramatică a românilor, dar şi alte evenimente incriminatorii pentru dictatorul român. E foarte posibil ca acesta să nu fi cunoscut sau să nu fi acordat importanţa cuvenită lipsurilor poporului, prin prisma năzuinţelor de a aduce România în poziţia unei mari puteri a lumii, şi e sigur că nu ar fi prezentat celorlalţi deciziile politice care l-ar fi incriminat fără echivoc.

(articol apărut şi în revista Oogli, noiembrie 2010)