Personajul povestitor se descrie astfel: "Noi maltezii... suntem cunoscuţi a fi aristocraţii lumii canine. O rubedenie de-a mea a rămas celebru pentru că a fost companionul binecuvântat al Mariei, regina Scoţiei; o alta şi-a câştigat afecţiunea înfometată a Mariei Antoinette. Am cunoscut filozofi şi tirani, ne-am vârât boticul roz în cerneala cunoaşterii şi-n sângele bătăliilor, iar Publius, guvernatorul roman al Maltei, care oferise adăpost rudei mele îndepărtate Issa, avea un portret al căţeluşei care se spunea că e mai viu decât viaţa însăşi." Cum se vede, un pedigree impresionant.
Apoi, în 1960, Sinatra îl ia pe povestitor de la mama lui Natalie Wood, care se ocupa la Hollywood cu plasarea câinilor de rasă. Bişonul maltez care avea să fie "tovarăşul binecuvântat" al lui Marilyn în ultimii doi ani din viaţa acesteia trăise, până atunci, în familia Vanessei Bell (sora Virginiei Woolf), participând - prin lătraturi înţelepte - la conversaţiile filozofice care se purtau în casa acesteia. Cum se vede, un CV respectabil.
Deşi o cunoscuse, şi ea, pe Regina Angliei, Marilyn îl botează "Mafia Honey" (prescurtat, "Maf"): "Honey", pentru culoare, şi "Mafia", pentru că i-l oferise Frank Sinatra. Bişonul nu suferă însă de pe urma numelui (cam dubios, orice s-ar spune); posesor al unei erudiţii vaste, pe care nici măcar Hollywoodul nu va reuşi să i-o tocească, Maf ştia - de la Shakespeare - că un nume nu înseamnă nimic (vezi tirada "Ce e un nume?" etc., din Romeo şi Julieta). Numele sunt arbitrare - nu doar pentru animalele de companie, dar şi pentru stăpânii acestora -, pe câtă vreme pedigree-urile - şi, cum am văzut, CV-urile - sunt esenţiale.
E momentul să spunem că această carte nu e scrisă chiar de Maf, deci nu sunt "Memoriile" sale; Maf face parte din acea categorie privilegiată de celebrităţi care îşi dictează amintirile! Cel căruia Maf i-a povestit viaţa sa - din momentul în care Sinatra îl lasă liber în apartamentul din Upper East Side al lui Marilyn - se numeşte Andrew O'Hagan şi este scriitor britanic (aceasta este al patrulea său roman) şi critic de film - calitate în care l-am zărit de mai multe ori la Cannes. Cu The Life and Opinions of Maf the Dog, and of his friend Marilyn Monroe - carte apărută în 2010 la Faber and Faber, prestigioasa editură londoneză -, se poate spune că a dat lovitura: titlul a fost propulsat aproape instantaneu pe lista bestseller-urilor.
Maf ajunge să cunoască destul de bine fauna Hollywoodului: pe mama lui Natalie Wood, cum spuneam - o doamnă rusoaică mânată de cele mai materialiste vise de mărire pentru fiica ei; pe Natalie însăşi - corespunzător de fermecătoare şi previzibil de egocentrică, maestră în "arta nr. 1" a actorilor hollywoodieni: minarea încrederii colegilor săi (de ex. Marilyn); pe Peter Lawford, cumnatul lui John F. Kennedy şi "prieten" al lui Sinatra - nu exista înjurătură a lui Sinatra (şi Sinatra înjura mult!) care să nu-l conţină; pe George Cukor - regizorul ultimului film (neterminat) cu Marilyn şi Dean Martin, Something's Got to Give, care reconstituise, pe platou, propria sa casă; şi, în măsura în care preşedintele SUA a fost un actor destul de abil al politicii americane, Kennedy însuşi... Distribuţia romanului este completată de "contingentul newyorkez": Lee Strasberg - guru-ul lui Marilyn şi creatorul lui Actors Studio; Lillian Hellman - fosta tovarăşă de viaţa a lui Dashiel Hammett (vezi Julia), dramaturg de succes şi o femeie foarte afurisită; Carson McCullers - scriitoarea, prietena lui Truman Capote şi o limbă destul de ascuţită ea însăşi; Alfred Kazin, Irwin Howe, Frank O'Hara, Lionel Trilling şi Edmund Wilson - scriitori, universitari, critici. La New York, Marilyn - proaspăt despărţită de Arthur Miller - frecventa lumea literaro-intelectuală a epocii; la Los Angeles, frecventa - inevitabil - lumea din jurul Hollywoodului, care avea multe lucruri în comun cu cea newyorkeză (bârfele, intrigile, răutăţile), doar că era mult mai celebră. Peste tot, Marilyn îl lua cu ea pe Maf - altfel, această carte n-ar fi putut să existe...
Şi nici această frază a lui Marilyn, înregistrată de Maf şi pe care, c/o O'Hagan, ne-a transmis-o: "Fame doesn't conceal pain, it only emphasises it."