Mai apoi însă, când te pătrunde virusul scepticismului, când - nu te mai poţi minţi - ştii că şi pentru tine "vine o zi", încerci să recuperezi cât mai poţi din "elanurile prime", din "inconştienţa tinereţii". Din neprihănirea copiilor. Iar atunci când - în familie - eşti înconjurat de prunci, se întâmplă să mai şi reuşeşti. Prin ei, "cei de mâine", asaltul Timpului devine mai suportabil. Cu ei, opinteala de Sisif (de care nu mai ai cum să scapi) nu mai e chiar năucitoare...
Sisifică, într-un fel, este şi încăpăţânarea Călăuzei (din Stalker) de a-i duce în "Zonă" pe cei deznădăjduiţi. El, de fapt, este singurul personaj din tot filmul care e consecvent cu sine, cu crezul său - acela de a merge până la capăt. "Numai un astfel de om, spunea Tarkovski, poate izbândi". Ceilalţi doi (Profesorul şi Scriitorul) sunt "cadavre vii", bântuiţi de acelaşi virus al scepticismului şi al "lucidităţii", învinşi de propria plictiseală (ori lehamite, ori pizmă faţă de rivali). Pe ei Călăuzul-Odiseu doreşte să-i facă "să creadă" pentru ca "minunea" (metanoia, ce face încă posibil sentimentul ruşinii "care - spunea Kris, în Solyaris - va salva omenirea") să se producă. În ce sau în cine să creadă? Aici Tarkovski se opreşte... Citatele alese de regizorul vizionar (din Apocalipsă, din Evanghelie) sunt - vorba lui Lucian Blaga - "revelatorii", nu (aşa cum se întâmplă în filmele propagandistice şi moralizatoare religioase, gen Ostrov) "plasticizante". Căci camera din Zonă este şi nu este (la modul explicit, "catafatic") un altar dintr-o biserică (părăsită). Aşa cum peştele de dincolo de "prag", atunci când pare înecat într-un lichid de un roşu închis, este şi nu este o ipostază a Hristului ce "a răscumpărat păcatele omenirii". Pentru cei care la Sfânta Liturghie se simt "ca acasă", imaginea plăsmuită de Tarkovski e transparentă, gen "mănăstire-ntr-un picior". Pentru ceilalţi, (încă) certaţi - datorită "nevredniciei preoţilor (dar să fie acesta un motiv serios pentru a te păstra - chipurile, neutru - în rezervă) cu spaţiul şi timpul liturgic, clădirea spre care se îndreaptă cei trei călători din Stalker este o clădire ca oricare alta. La fel cum spiritualitatea filmului este şi ea, pentru "liber cugetători" sau "heterodocşi", una "oarecare". Totuşi, nu una "banală", ci... "universală" - mărturie stau miile de filo-tarkovskieni din toată lumea, indiferent de etnie, confesiune, convingeri politice etc. Oricum ar fi, ceea ce rămâne este setea omului - nota bene, într-o societate "post-creştină", într-un waste land - după absolut, după izbăvire, după "reîntregirea" cu sinele zdrobit (din lipsă de demnitate).
Un strop de "reîntregire", de "frumuseţe irezistibilă", de neprihănire şi desăvârşire primim - ca un fel de bonus - de la Tarkovski, o dată cu ultima secvenţă. Fetiţa Călăuzei (despre care s-ar putea spune foarte bine ceea ce aflăm scris de Soljeniţân, în Arhipelagul Gulag, despre ungurul Janos: "...făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul) citeşte pentru sine dintr-o carte, un poem de iubire. Paharele de pe masa la care stă încep să se mişte. Se aude, tot mai puternic, zgomotul unui tren ce trece prin apropiere. Paharele încep să se mişte, iar privirea fetiţei (care între timp s-a aşezat cu capul pe masă) este acum îndreptată spre ele, de ai crede că ea le mişcă (telekinezie de tip paranormal sau poate o formă energie desprinsă din pilda evanghelică despre posibilitatea mutării munţilor din loc, atunci când ai "credinţă cât bobul de muştar"?). Ea însă doar se uită la ele mai degrabă absentă şi cu gândurile în altă parte. Accentele - dacă putem să ne eliberăm de ipoteza îmbietoare de a vedea în această secvenţă numaidecât un "fenomen paranormal" - sunt puse pe cu totul altceva: pe "glasul roţilor de tren" (ca metaforă existenţială) ce contrabalansează cu "momentul poetic" interiorizat, pe fulgurarea cu puf de primăvară (ca în Amarcord), pe resemnarea fetei sub asediul zgomotelor de tren ce par o umbră a temutului KGB etc. Şi aici (ca în Solyaris) Tarkovski a ştiut să profite de interesul exacerbat al multora (potenţiali spectatori, nu-i aşa, ai filmelor sale) pentru povestiri "fantastice" şi a lăsat imaginea în "coadă de peşte". Astfel, dacă nu vor (sau nu pot) să vadă lucrurile mai în profunzime, mai în esenţa lor, care ţine de real, necum de "fantastic" (ci, mai degrabă, de "fantasticul credinţei") - şi amatorii de S.F., "paranormal" sau de "senzaţional" pot fi satisfăcuţi.