Nu înţelege de ce soţia lui încă nu-i adresează nici un cuvînt, deşi au trecut şase ani de cînd şi-a turnat fiul la miliţie, pentru că intenţiona să fugă din ţara lui Ceauşescu. Nu înţelege nici de ce fiul său, acum medic în Canada, refuză să vorbească cu el la telefon şi nici de ce nu acceptă să se întoarcă în ţară pe un post similar. Pensionarul Ion I. Ion aşteaptă cu emoţie fiecare pensie, din care refuză să-şi plătească întreţinerea, şi speră, încă, să fie invitat la o partidă de rummy cu soţia şi prietenele sale.
Dar iată că nedreptăţitul Ion I. Ion primeşte din partea preşedinţiei o medalie comemorativă pentru fapte eroice în cel de-al Doilea Război Mondial, o adevărată minune pentru bietul bătrîn. Circumspect la început, pentru că eroismul este o chestiune discutabilă chiar şi pentru conştiinţa şi memoria lui, Ion începe să cerceteze în stînga şi-n dreapta, de la autorităţile care au emis această decizie, pînă la foştii colegi de arme şi scrisorile de pe front adresate soţiei. Deşi este doar o medalie comemorativă (a cărei prezenţă este însoţită dibaci în două momente esenţiale de strigătul surd al cumpărătorilor de "Fiare vechi!"), onoarea lui Ion va fi reevaluată graţie acestui obiect, care capătă puteri magice în lumea lui mică şi ostilă. Onoarea bătrînelului este condiţionată de medalia comemorativă, pe care, din pricina înălţimii momentului istoric sau dintr-o confuzie, continuă să o numească "de onoare". Trebuie să fi făcut ceva eroic, dacă este medaliat. Acesta este mecanismul suficient şi eliberator prin care cetăţeanul marginal începe, încet, încet, să-şi recapete autoritatea domestică şi respectul printre vecinii care, pînă mai deunăzi, îl făceau de rîsul blocului pentru că e rău platnic, iar pentru copiii din cartier chiar are aura unui mic erou.
Şi cum o minune nu durează decît trei zile, medalia trebuie returnată, pentru că "s-a greşit andrisantul" şi, în consecinţă, lumea mare şi prietenoasă este pe punctul de a se nărui definitiv. Fără medalie, îşi riscă onoarea, mai ales acum cînd fiul său vine în vizită în ţară, împreună cu soţia şi copilul.
Construit la milimetru de către scenaristul Tudor Voican, condus cu măsură şi cu fineţe de către regizorul Călin Peter Netzer şi interpretat fabulos de către Victor Rebengiuc, personajul din Medalia de onoare are nuanţe şi accente care nu lasă spectatorului loc de acuze irevocabile sau de hohote de rîs. Pe drumul de la rezerva de la început, trecînd prin mîndria expusă şi pretenţiile vocale, Ion intră în pielea personajului disperat şi rătăcit care-şi merită medalia, deci îşi merită onoarea. Dacă la începutul poveştii medalia placată cu aur nu valorează decît cîteva parale, la finalul filmului ea valorează cît o viaţă, pe care, cu orice preţ, trebuie să o păstreze.
Onoarea cetăţeanului Ion I. Ion este la vedere, trebuie expusă, mai întîi ca el însuşi să se convingă că există, apoi pentru ca ceilalţi să se comporte în consecinţă. Atunci cînd onoarea este smulsă din piept, fie că este joaca destinului sau joaca nepotului său, Ion reacţionează inadecvat şi ridicol, dar uman, tocmai pentru că minciuna a reuşit să copleşească realitatea. Medalia devine piatră de încercare şi prilej de poticnire, pentru că, din punctul lui de vedere, noua lui viaţă şi noul său statut gravitează în jurul acestui obiect cu puteri tămăduitoare. Scena finală, care seamănă cu scena mesei din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, regizat de Cristian Mungiu, însă fără să aibă aceeaşi semnificaţie şi fără să deranjeze absolut deloc, încremeneşte pe chipurile tatălui şi fiului acum unul lîngă altul, fără să rostească multe sau mari cuvine, ci într-un prelung schimb de priviri, timp în care medalia apare şi dispare într-o joacă de copil. Şi atît.
Filmul realist al lui Netzer traversează cu umor o dramă. Umorul este o piesă importantă pentru întreg constructul pentru că intervine acolo unde drama s-ar fi putut transforma într-o lamentaţie socio-politică, despre sistem şi funcţionari, şi pentru că impune o dinamică adecvată atunci cînd ritmul ar fi lîncezit monoton către o melodramă. Într-o poveste în care se chestionează problemele de conştiinţă sau se dezasamblează mecanismele prin care mîndria se transformă în umilire, sau în care onoarea costă cîţiva bănuţi, nu e puţin lucru ca umorul să fie fin dozat, astfel încît povestea şi personajul să nu îşi piardă credibilitatea şi sensul.
Ce dezechilibrează din autenticul pe care Netzer îl dirijează extrem de atent este muzica lui Philip Glass, recognoscibilă din filme marca Hollywood şi care nu seamănă deloc cu cea din Medalia de onoare, nepotrivită tocmai pentru că dublează gros tragismul sau melancolia unor scene, iar uneori intră în contrast deranjant cu şlagărele româneşti care sprijină nimerit sau doar colorează cu graţie spectacolul.
Fără nici o urmă de stridenţă sau vreo notă falsă, actorul Victor Rebengiuc petrece acest personaj cu fineţe, discreţie şi generozitate, de la scene crude - precum cea în care află că s-a făcut o greşeală şi trebuie să returneze medalia sau cea în care i se adreseză preşedintelui Ion Iliescu (care trebuia să fie acolo, fără nici un dubiu), în care îl asigură că l-a votat şi, în final, îi încremeneşte excesiv un rînjet duplicitar şi vinovat - pînă la scenele domestice în care replicile sale se izbesc de tăcerile soţiei, pe care acriţa Camelia Zorlescu le punctează cu distincţie şi cumpătare. Cu alura greoaie şi cu chipul care pendulează mereu între un rictus complezent şi o tristeţe veşnică, personajul admirabil jucat de Victor Rebengiuc este unul dintre cele mai complexe personaje din cinema-ul românesc.