Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Medalia de onoare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întoarcerea tatălui risipitor - Medalia de onoare


decembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

"... mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat."
Ev. Luca 15:32

 
Segmentul istoric centrat pe 1989 pare a fi precum hârtia de turnesol: ilustrează fără echivoc comportamentul moral şi atitudinea de-o viaţă a celor care au trecut prin timpul dinainte.

Hârtia va fi albastră, filmul lui Radu Muntean, a revelat una dintre culorile chimiei sociale, cu entuziasme şi laşităţi, tot atâtea semnalmente pentru cei implicaţi. Medalia de onoare înroşeşte turnesolul. Roşul panglicii se înstăpâneşte pe uriaşele afişe din Bucureşti. Un roşu care se prelinge din epoca apusă, purtător de cromozomi.
 
La prima vedere, filmul lui Călin Netzer este amprentat istoric. Pe generic scrie de la bun început: 1 decembrie 1995 şi totul se petrece în mai puţin de-o lună. Poate fi un document. Despre cum a transformat comunismul o bună parte din oameni. Despre cum au determinat ei tranziţia, acel gri al anilor '90 pe care îl recunoaştem cu uimire, de parcă n-ar fi propriul nostru trecut.
 
Prezenţa pe afişe a fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, nu este doar un truc de marketing sprijinindu-se pe apariţia sa în film. De fapt chiar personajul Ion I. Ion, interpretat de Victor Rebengiuc, este un alter ego al celebrului preşedinte. Dincolo de aluzivul prenume al soţiei: Nina, alintată Ninocika, o reminiscenţă a tinereţii rusofile, pe lângă alte semne dintr-o biografie comună, e vorba de o anume atitudine faţă de sistemul social încremenit o jumătate de veac. Erau tineri şi, cu toate că se născuseră în libertate, au jucat ceea ce li s-a impus a juca. De voie, de nevoie, conştient sau prin manipulare, oameni de bună credinţă, oneşti, cumsecade şi muncitori, atâta vreme cât nu au fost prigoniţi la modul direct, s-au transformat până la o seamă de gesturi aberante. Precum denunţarea propriului copil ce încerca să fugă din închisoarea care devenise societatea comunistă. "Eu am crezut că-ţi fac un bine dacă le spun miliţienilor. Cum puteam eu să-ţi fac un rău?"
 
Ion şi Nina au fost şi ei 'cineva': îi trădează blocul în care locuiesc, hainele, gesturile. Din păcate există o doză uşor cam mare de caricaturizare (plasa de rafie, contradictorie, scurtimea pantalonilor, şablonul desuet al partenerelor de remi, Sandra Brown.) Altfel e recognoscibilă viaţa lor, de la aşteptarea pensiei şi bacşişul lăsat poştaşului. E vorba apoi de plata şi mai degrabă ne-plata datoriei la întreţinere, veşnicele discuţii despre termoficare, sfaturile medicale pe care şi le dau unii altora, o validare, în fapt, a ceea ce au recomandat doctorii. Interesant de privit înapoi în timp la ezitările între cuvintele folosite: "locatari" sau "proprietari", o mărturie istorică a unei tranziţii sociale. Generaţia lui Ion Iliescu apare surprinsă prin şabloanele care au modelat-o: "Vecine, nu uita să-ţi plăteşti întreţinerea!". O lozincă aşa cum fiecare societate foloseşte, doar supravieţuirea ei nefirească o face rizibilă. O generaţie inadecvată fără vina ei. De altfel dacă ironia din perspectiva celor tineri ar fi fost mai estompată în film, s-ar fi câştigat în veridicitate. Astfel, realitatea asociaţiilor de veterani în anii '90 a cunoscut şi detalii spre ridicol, dar secvenţele din film sunt stridente, căutând un umor facil. Mai este şi şablonul funcţionarului de la ghişeu, un personaj gândit, şi nu doar el, ca din scenetele umoristice. Jocul bun al Ceraselei Iosifescu nuanţează, mai ales că taman acolo este sâmburele întregii poveşti, aidoma celebrului număr 9 din Noaptea Furtunoasă a lui Caragiale. Umorul este apoi servit în stil contemporan prin colegul de arme, interpretat de Constantin Drăgănescu în stilu-i remarcat şi la Tache. Sau de poştaş, unde Radu Gabriel vine cu armele şi bagajele făcute celebre la grupul Vouă.
 
În general Medalia de onoare are grijă ca fiecare actor să aibă clipa sa de glorie. Dacă Ion Lucian e mai aproape de actorul de televiziune de altădată, dacă Gabriel Spahiu îşi duce crucea cu arhetipul în care e solicitat, apoi Tania Popa se remarcă prin accentul moldovenesc, mai rar în filmul românesc. Regizorul face o reverenţă aducând pe ecran atât pe Radu Beligan cât, mai ales, pe Tatiana Iekel. Filmul capătă astfel valenţe de album cu amintiri de valoare pentru viitor. Mircea Andreescu este la fel de bun cum îl ştim iar alături de el apare, pentru ultima dată, Cătălian Murgea, un regret enorm pentru câte putea face de la un film ca Legături bolnăvicioase şi mai departe. Interesant cum Medalia de onoare face trimitere la atâtea alte filme contemporane, tocmai prin actori. Începe să fie solicitat şi Adrian Văncică iar pe Ion Sapdaru avem bucuria de a-l recunoaşte nu doar după voce, în ultima scenă, el fiind fotograful, deci dincolo de aparat, dar şi într-o reflectare în geamul unei mobile din decor.
 
Revelaţia filmului acesta este Camelia Zorlescu. Cea mai veridică în rol, cu o paletă largă de nuanţe, cu un joc corporal şi priviri cuceritoare. Tăcerea ei, în cea mai mare parte a filmului, conduce întreaga frământare a soţului spre revenirea la umanitate. Rătăcirile lui, induse de un sistem vicios, sunt canalizate cu dragoste şi răbdare spre regăsirea conştiinţei, a dragostei, a smereniei. Medalia este doar un pretext. Dragostea îndelung răbdătoare remodelează caracterul unui om care se rătăcise într-o lume pervertitoare. Şi-a trădat propriul fiu dar s-a întors la sentimente adevărate. Victor Rebengiuc parcurge un drum lung care începe cu caricaturizarea de început, ca în scena din bucătărie, cu baioneta, un gest grotesc. Apoi nu întâmplător, măgulit de o medalie, îşi alimentează vanitatea privind monumente de eroi de pe-acolo pe unde-l poartă paşii. Ba chiar iese de la metrou la staţia Eroilor! De altfel vedem o secvenţă antologică atunci când toată îmbulzeala de pe peron se evaporă, iar când metroul e gata să pornească. În sensul invers al mulţimii care urcase, Victor Rebengiuc coboară, nedumerit el însuşi, anacronic şi rătăcit acolo unde nu mai este nimeni. Drumul său se termină modest, timid, când se strecoară în propria casă, când se ascunde amânând clipa în care va da ochii cu fiul său. Clipa adevărului. Fiul se întoarce acasă, preţ de-o vacanţă. Mimi Brănescu apare, a câta oară?, în tandem cu Victor Rebengiuc, din nou din postura de fiu al acestuia. Şi  din nou remarcabil. Din puţine replici dar din grăitoare priviri scurte pe care le acordă tatălui. Sunt clipe în care se întretaie privirile lor. Dar esenţiale. Tatăl se întoarce la condiţia de om, preţ de o viaţă, atât cât a mai rămas aici şi cât o fi dincolo. Pentru el se taie viţelul cel gras.

Chipul lui Victor Rebengiuc, schimonosit de durere, de tristeţe şi de regret, este el însuşi o medalie de onoare.




 Toate articolele despre Medalia de onoare


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Biruinţa căii de mijloc - Medalia de onoare, Mihai Fulger
 Eroi şi erori - Medalia de onoare , Ileana Bîrsan
 Veterani - Medalia de onoare, Andrei Gorzo
 Vineri, înainte de Crăciun - Medalia de onoare, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Medalia de onoare


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer