Mileuri de frică - Avalanşa

În cel mai recent spectacol al Afrimului de la TNB, Avalanşa, frica îngheaţă la propriu. Oameni, locuinţe, aşezări întregi sunt mumificate de frică, într-o iarnă interminabilă, grea de zăpadă, cu un peisaj hipnotic, aproape translucid. Personajele amorţite vorbesc şoptit, claustrate într-o casă tapetată cu blană care să amortizeze sunetele. Teroarea liniştii devine claustrofobă. Libertatea începe acolo unde se termină tăcerea. Lumea din piesa lui Tuncer Cücenoğlu este paralizată de frică. Viaţa este înăbuşită în şoaptă. Frica face flori la fereastră, nu de gheaţă, ci de mâini şi picioare dezmembrate. Victimele avalanşelor sunt lipite de ger la geam ca un memo afişat pentru eternitate care nu te lasă să uiţi nicio clipă pericolul.
 
Avalanşa este o parabolă despre frica din noi care ne amputează personalitatea şi viitorul, frica de drobul de sare care s-ar putea să cadă. Un sat de la marginea unui munte se guvernează după legi aparent absurde, impuse însă de o realitate necruţătoare: iarna, o posibilă avalanşă ar îngropa toate locuinţele. Pericolul este uriaş şi orice zgomot poate declanşa dezastrul. Astfel, râsul, plânsul, ţipetele sunt interzise prin lege. Asta înseamnă că şi naşterile sunt prohibite în anumite perioade, deci relaţiile intime sunt strict programate. Bătrânii satului veghează riguros să nu existe abateri. Orice încălcare a legii este pedepsită cu moartea. Gândită parcă de Quentin Tarantino, pedeapsa constă în îngroparea gravidei de vie. Mamă şi copil nenăscut sunt sufocaţi în pământ pentru ca cei vii, de afară, să nu se sufoce cu zăpadă, ci doar cu linişte. După ce a luat-o razna de atâta tăcere, un bărbat nu-şi doreşte altceva decât să ţipe. Este şi el sufocat. Preventiv. Ca nu existe niciun pericol. Ceea ce sufocă nu sunt oamenii, nu e pământ, nu e lege, nici justiţie sau spirit de conservare, nici butada "mai bine să moară unul decât toţi". Ceea ce sufocă este frica şi atât timp cât ea va exista, pericolul real poate să nici nu existe.
 
Povestea din tablou
 
Radu Afrim face de ani de zile spectacole stranii, neîncadrabile în tipare, curente sau estetici, subsumabile unei categorii din care face parte doar el singur. Atributul esenţial al regizorului este simţul artistic la superlativ în condiţiile în care Afrimul ţine bine în mână literatura, muzica şi artele plastice, ultimele (re)definindu-i fundamental spectacolele. Căci show-urile (cum aşa de mult îi place să le numească) afrimiene sunt poveştile din spatele unei imagini. Să vezi un spectacol de-al Afrimului e ca şi cum ai asista la interpretarea unui tablou. Unele picturi au poveşti care, împănate cu o doză de ficţiune, au făcut subiectul unor filme sau cărţi celebre. De exemplu, filmul Girl with a Pearl Earring în regia lui Peter Webber cu Scarlett Johansson şi Colin Firth despre celebrul tabloul al lui Vermeer, (pseudo)documentarul Rembrandt's J'Accuse...! al lui Peter Greenaway sau cartea lui Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic care analizează cinci picturi, schimbând complet modul lor de receptare. Deloc întâmplător, spectacolele Afrimului sunt precedate pe internet de fotografii făcute de regizor în timpul repetiţiilor sau în afara lor, cu personajele puse în situaţii extraspectaculare, outside, folosind peisajul natural ca un extratext complementar story-ului de bază sau ca o sursă de inspiraţie pentru decor. Spectacolele se derulează în parte ca o succesiune fotografică, regizorul construind povestea în jurul imaginii.
 
În Avalanşa, scenografa Iuliana Vîlsan a făcut un decor memorabil care va rămâne în istoria teatrului românesc. Interiorul unei locuinţe este ţesut cu delicateţe barocă. Tavanul este din macrameuri, podeaua şi mobilele sunt tapetate cu blană albă şi pufoasă, la ferestre sunt flori de gheaţă brodate cu aplicaţii de mărgele sau acvarii cu peşti melancolici, un peisaj hibernal sticlos luminează de afară cu nuanţe de albastru turcoaz sau portocaliu sângeriu siluetele stinghere ale copacilor. Şi, desigur, mâinile şi picioarele victimelor umane ale avalanşelor sunt stanţate la geam, ca şi fluturii, libelulele, păsările încremenite de potopul de zăpadă. Peste toate acestea, regizorul mânuieşte lumina cu măiestria unui renascentist convertit la impresionism cu accente din Klimt, în peisajele sale hibernale de început. În spectacolul Afrimului & Vîlsan, personajele din tablou sunt la fel de picturale ca decorul. Tinere femei însărcinate, de o frumuseţe rece, în rochii de vară, emanând un erotism latent, un cuplu aproape adolescentin care se iubeşte inconştient (Rodica Ionescu şi Marius Manole), un alt cuplu, matur, care a pierdut inocenţa şi în care frustrările bărbatului sunt tăcute, iar ale femeii, puternice ca roşul tumultuos al părului ei învolburat (Vitalie Bichir şi Ana Ciontea), al treilea cuplu, bătrân, pe care frica l-a golit de viaţă, amândoi încremeniţi, ea, terorizantă în invaliditatea ei, el, hilar în demenţa lui (Ilinca Tomoroveanu şi Constantin Cojocaru). Întinse pe blana albă, ghemuite în firide, plonjând în acvariul cu peşti, personajele sunt coregrafiate alienant. Pasiunea izbucneşte metaforic în autosatisfacere (în baie, Raluca Aprodu îşi flutură părul lung cu un uscător). Lupul bătrân dansează pe "muzica" unei mandoline mute. E multă linişte, dar sunt şi multe feelinguri care văluresc tăcerea şi sunete stranii care taie spaţiul sau îl învăluie nefiresc. Un univers transparent, mut şi melancolic, bântuit de o zăpadă fantomatică, închis într-un glob de sticlă.
 
Avalanşa readuce şi o temă pe care Afrimul a mai abordat-o (de exemplu, în Omul pernă): justiţia kafkiană ca metaforă a dictaturii. Când legea este absurdă şi inumană uzul ei devine abuz. Justiţiarii din spectacolul Afrimului sunt groteşti, dar îţi îngheaţă râsul pe buze. Moaşa (Raluca Petra) este un inchizitor rubensian, iar Judecătorul (Mircea Rusu) este un Arlechin sinistru, susţinut de două ajutoare burleşti (Aristiţa Diamandi şi Andreea Pora). Un complet de judecată de tot râsul, dar cu atât mai înfricoşătoare este puterea lor absolută asupra iubirii şi vieţii.

Avalanşa este un spectacol despre frică, reală, imaginară, exacerbată, sufocată, exagerată, paralizantă. Avalanşa este un tablou fabulos cu o iarnă de dincolo de viaţă şi personaje mute ca peştii. Avalanşa este şi o dovadă că se poate face teatru viu la TNB.
 
I-am spus Afrimului că dacă îi iese acest spectacol la Teatrul Naţional voi face o declaraţie publică despre el. Este momentul să îmi ţin promisiunea. Radu Afrim este unul dintre cei mai mari regizori din teatrul românesc. Asta pentru că el a reuşit acolo unde alţii s-au temut. Poate a venit momentul să se trezească din amorţire şi TNB-ul. Sper ca asta să nu fie doar o dovadă de optimism exagerat din partea mea.

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", Bucureşti
Avalanşa
De Tuncer Cücenoğlu
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Iuliana Vîlsan
Distribuţie: Marius Manole, Mircea Rusu, Ilinca Tomoroveanu, Constantin Cojocaru, Rodica Ionescu, Ana Ciontea, Aristiţa Diamandi, Raluca Petra, Vitalie Bichir, Andreea Pora, Raluca Aprodu, Aneea Opriş, Kiara Anca Firan, Mihaela Velicu.