Urlînd cu fălcile încleştate - Avalanşa

Premieră pentru Radu Afrim la Naţionalul bucureştean, Avalanşa e o parabolă poetică, pe un text excepţional, care nu trebuie trecută cu vederea. Spectacolul nu inovează şi nu propune o reformulare a canonului teatral, dar este meritoriu din toate punctele de vedere.

Ca prim impact prevalează latura vizuală. Scenografia Iulianei Vâlsan impresionează printr-o imensă concentrare a detaliilor, atît a vestimentaţiei, a accesoriilor ce îmbogăţesc mobilierul şi decorul general, cît şi a atmosferei pe care o generează. Uneori alternanţele şi nuanţele create de proiecţii, fum şi de luminile care decupează punctual şi foarte inspirat segmente (care la prima vedere scapă) proiectează acţiunea într-un spaţiu perfect izolat, insular, supraterestru, care sugerează claustrarea (asumată din primele momente de către publicul conştient că acţiunea se desfăşoară pe un vîrf de munte) amplificată la rândul ei de factorii estetici care capătă un sens practic bine dirijat. Spectacolul e străbătut de o pregnantă nuanţă onirică, de vis hibernal din care vrei să te trezeşti, deşi te provoacă simultan la dorinţa de a-l duce până la capăt, de a-i afla finalul.

Totul se consumă în intimitate, în şoaptă, în vîrful picioarelor, în aluzii, gesturi, transparenţe sugerate de mişcare, în dialoguri mutuale, telepatice, care stabilesc relaţii puternice între personaje şi le definesc stările. Totul e lent ca în vis, deşi e alert ca în viaţa reală, totul e limpede, deşi e de fapt abscons, refulat, gîndit şi exprimat gradual, cu teamă, cu respiraţia reţinută. Vocile sunt amplificate de lavaliere, replicile sunt secundate de ecouri, tensiunea se autogenerează şi se acumulează treptat, pe măsură ce acţiunea evoluează.

Avalanşa e un spectacol în care starea se întrepătrunde cu mesajul şi cu imaginea. Deşi replicile sunt foarte importante, montarea lui Radu Afrim reuşeşte să transpună o bună parte din încărcătura ideatică în plan vizual, să transfere mesajul scris în mesaj arătat, dar nu excesiv, ci bine drămuit, atît cît trebuie ca să te pună pe gînduri şi să îţi stîrnească imaginaţia. Un spectacol foarte "regizat", dar perfect natural şi firesc. Un spectacol-concept, unitar şi provocator. Izbuteşte să nu epateze, ci să impresioneze şi să conducă nivelul afectiv în direcţiile preconizate.

Distopie travestită în poveste cu accente absurde, poezie în imagini care delimitează lumea închisă, autarhică, în care personajele subzistă prin nişte legi ancestrale care îi guvernează, în fapt, şi care le dirijează destinele; sistem totalitar în care şopteşti adevărul la ureche, deşi îţi menţii sistemul auditiv în stare neutră, într-un univers sufocat de frică, terorizat de ideea că dacă tu nu răbufneşti, s-ar putea să o facă aproapele tău şi astfel să te compromită, motiv pentru care ai grijă ca acesta să acţioneze conform propriilor tale constrîngeri şi directive care te-au format.

Din memorie: Cehov spunea că dacă în primul act al unei piese apare un pistol (vezi Pescăruşul), acesta va fi folosit până la final. Cu alte cuvinte, efectul butterfly la nivel scenic. Din acest punct de vedere spectacolul de faţă se raliază ideii cehoviene şi face uz de fatalitate pentru a declanşa inevitabilul ce va soluţiona conflictul. În ce constă asta? Vizionează Avalanşa pentru lămuriri.

Actorii? Se descurcă onorabil, deşi sarcina cea mai dificilă cade pe Marius Manole şi pe soţia sa, interpretată alternativ de Rodica Ionescu şi Raluca Aprodu. Manole încarnează un personaj care alternează între entuziasmul tatălui "debutant" şi disperarea tatălui ce îşi vede familia aflată în curs de constituire periclitată de un factor absurd şi inadmisibil, oscilează între sfioşenie şi îndrăzneală, se simte responsabil să aplaneze conflictul şi să reinstaureze, sub o formă sau alta, un precedent şi o nouă stare de fapt. Cu alte cuvinte, un revoluţionar disimulat şi involuntar. La polul opus, dar în concordanţă cu propriile temeri şi intenţii, e soţia lui, cu care are o relaţie aproape simbiotică şi care îi susţine atât pe plan psihologic, cât şi actoricesc intenţiile. Notabil mai este Bătrânul, interpretat de Constantin Cojocaru, care dublează acţiunea cu propriile amintiri conexe şi iese sporadic din statutul de senil comic prin comentarii pline de miez. Mircea Rusu are o apariţie scurtă, dar intensă şi bine definită, ce întrupează legea intransigentă care calcă în picioare sentimente personale şi vieţi pentru un scop general suprem.

Altceva? Nu mai ştiu, merită mai puţin descris, cât vizionat. Dincolo de parabola anti-totalitaristă, Avalanşa e o pledoarie pentru umanitate şi comportament uman dincolo de restricţii şi aparenţe.