În mod eronat, cineva ar putea să creadă că "moartea albă şi pufoasă" se referă la zăpadă. Are legătură, dar nu despre asta e vorba.
În piesa turcului Tuncer Cücenoglu, Avalanşa, montată de Radu Afrim la Naţionalul bucureştean, este vorba despre zăpadă şi, bineînţeles, despre pericolul pe care ea îl naşte. Am văzut-o în documentare, ştim ce uriaşă forţă de distrugere are, cum poate să facă una cu pămîntul case sau copaci, cum poate îngropa de viu un om în numai cîteva secunde, ştim că omoară încet şi dureros, prin sufocare, ştim că încercarea de a-ţi săpa drum spre suprafaţă, spre aer şi libertate, are şanse minime de reuşită. Ştim toate astea din filme, din statistici. Dar, din nou, nu despre asta e vorba.
Pentru că dramaturgul turc nu a scris o piesă de genul Cliffhanger, un thriller care se termină cu happy-end (cu ceva speranţe de ecranizare), care să ţină spectatorul în tensiune pînă la finalul cînd respiră uşurat şi pleacă încîntat şi, eventual, mîndru că omul a triumfat din nou în faţa naturii.
Nu, Cücenoglu nu a scris o poveste frumoasă, ci o parabolă despre frică şi efectele ei. Să le luăm pe rînd. În satul izolat de munte care trăieşte nouă luni pe an sub ameninţarea avalanşei, viaţa întregii comunităţi este organizată în funcţie de calendarul pericolului. Totul depinde de grosimea stratului de zăpadă. Şi nu e o figură de stil. Marile momente ale vieţii, ca şi aprovizionarea sau tot ce ţine de viaţa de zi cu zi, toate se petrec cu maximă stricteţe în funcţie de anotimp. Tot ce înseamnă zgomot trebuie să se întîmple doar în cele trei luni cînd nu pîndeşte avalanşa. Adică întoarcerea celor plecaţi după alimente - pentru că altfel nu se poate ajunge în sat. Nunţile se pot ţine tot numai atunci, pentru ca oamenii să poată petrece în voie, să cînte şi să tragă cu puşca. La fel, naşterile copiilor, pentru ca ţipetele femeilor şi ale nou-născuţilor să nu declanşeze catastrofa. Şi, pentru a fi siguri că naşterile vor avea loc exclusiv în acea fereastră de timp, este obligatoriu ca soţii să fie împreună cu soţiile lor numai în perioadele calculate de comitetul satului. Trei luni pe an, în sat se poate trăi. Şi în restul de nouă luni?
Parabola lui Cücenoglu şi spectacolul montat de Radu Afrim se petrec exact în această perioadă de claustrare. Vedem asta din prima clipă, în scenografia Iulianei Vîlsan. Totul este alb, sau aproape, totul are drept scop atenuarea oricărui zgomot. Podeaua este din blană albă. Scaunele, masa, tavanul, pereţii, maşina de spălat sînt acoperite cu macrameuri. (Fără radio sau televizor, ce altceva să faci toată ziua?) Pe o bucăţică de geam se vede cerul pe care aleargă norii. În rest, natura încremenită, ca şi cum casa ar fi îngropată în zăpadă sau prinsă în gheaţă.
Montarea lui Radu Afrim păstrează tonul de parabolă al piesei. Nu lipsesc momentele, să le spunem "metaforice", dar, din fericire, mesajul nu este înecat într-o inutilă poezie lăcrimoasă. Avalanşa vorbeşte clar şi răspicat despre frică. Se zice că tonul face muzica, şi asta e valabil şi pentru acest spectacol, care se sprijină ferm şi bine gîndit pe poveste, scenografie şi personaje. Fiecare dintre acestea are momente în care ne face să zîmbim, să ne emoţionăm, să ne enervăm sau să ne punem întrebări. Adică, ceea ce trebuie să facă un spectacol. Ceea ce nu s-ar fi întîmplat fără inteligenţa cu care regizorul a ales distribuţia, în care actorii îşi creează personajele cu precizie, inspiraţie şi atenţie la detalii. Şi reuşesc, astfel, să dea viaţă unei lumi în care oamenii vorbesc încet, în care orice izbucnire emoţională este trăită cu mîna la gură, iar amintirile care-i bîntuie, ca şi visurile de libertate sînt povestite ca şi cum ar fi ceva interzis.
Liniştea care trebuie păstrată cu orice preţ îi apasă, fie că sînt dispuşi să recunoască asta sau nu. Le-a marcat întreaga existenţă, în cele mai mici amănunte. Se străduiesc cu disperare să nu clacheze şi să respecte regulile, chiar dacă nu le convine. Le respectă de frică, aceeaşi frică pe care o găsim în tot ce fac, de la cum mănîncă pînă la cum se iubesc. Pentru că, atunci cînd cineva nu mai rezistă sau doar dă semne că ar ceda, toţi membrii comunităţii sînt obligaţi să raporteze fapta sau intenţia, astfel încît comitetul să ia măsuri. Chiar dacă "făptaşul" nu are nici o vină. Iar comitetul pune binele comun deasupra oricui şi a orice. Chiar şi deasupra vieţii înseşi... Iar asta se întîmplă de generaţii. A ajuns chiar motiv de mîndrie: "Noi trăim acolo unde alţii nu pot". Nu contează preţul...
Avalanşa i-a înghiţit demult, atîta doar că ei nu-şi dau seama. Moartea albă şi pufoasă s-a aşezat peste ei, şi nu e zăpada. E frica. Frica le-a decorat casele, îi face să le fie teamă de ceea ce ar trebui, în mod normal, să aştepte cu bucurie sau le facă plăcere. Frica îi face să se pîndească reciproc, să se urască. Frica le-a schimbat felul în care iubesc, felul în care îşi tratează rudele, prietenii...
Sună cunoscut? E felul în care se trăieşte în orice regim totalitar. Din acest punct de vedere, putem spune că am fi avut nevoie de un astfel de spectacol şi acum douăzeci de ani, şi acum zece ani şi că, din păcate, e necesar şi acum.
Teatrul Naţional Bucureşti (Sala Atelier)
Avalanşa de Tuncer Cücenoglu
Traducere de Nermin Hogea-Susam
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Cu: Constantin Cojocaru,Ilinca Tomoroveanu, Rodica Ionescu, Marius Manole, Vitalie Bichir, Ana Ciontea, Raluca Petra, Mircea Rusu, Aristiţa Diamandi, Andreea Pora, Raluca Aprodu, Aneea Opriş, Kiara Anca Firan, Mihaela Velicu
