Teatrul Naţional din Bucureşti se dezgheaţă cu Avalanşa, un spectacol despre cea mai rece frică. Radu Afrim a debutat la Naţionalul bucureştean într-o sală care n-a mai văzut "de secole" o scenografie atât de fantezistă şi un spectacol tehnic atât de bun. Dar montarea lui Afrim de la minuscula sală Atelier nu este lovitura de tun pe care am fi aşteptat-o cu toţii. Revoluţia lui se desfăşoară în linişte. Regizorul practică un ludic rezervat şi pare puţin stânjenit că montează într-o sală a Teatrului Naţional.
Cu toate că reuşeşte să aerisească spaţiul instituţiei cu un curent creativ neaşteptat, rămâne senzaţia că nu prizăm brandul Afrim 100% pur, ci un produs discret diluat, trecut prin mâna unui dealer, care ne fură la gramaj. Avalanşa păstrează multe dintre semnăturile lui originale: limbajul remixat, ieşirile din realitate în slow-motion, tăcerile ilare, parodia şi intermezzourile bizare, dar are lacune la capitolul "risc". Totuşi, chiar şi puţin din aceste ingrediente înseamnă foarte mult pentru Teatrul Naţional.
Regizorul i-a dezmorţit vizibil pe actori: Marius Manole îşi recapătă vitalitatea şi flexibilitatea pe care le avea "în tinereţe", în Visul unei nopţi de vară, tot la TNB, Mircea Rusu găseşte din nou tonurile perfecte, în rolul unui preşedinte de comitet ridicol-infatuat, Rodica Ionescu primeşte lumina reflectorului de care avea nevoie talentul ei.
Ana Ciontea era deja dezmorţită şi reuşeşte să fie constant răvăşitoare, de la rol la rol. Constantin Cojocaru, bătrânul care-şi truchează senilitatea (doar aşa mai poate fi dezarmant de sincer cu nevasta şi cu asupritorii), face un rol cât şapte. Iar Ilinca Tomoroveanu, bunica imobilizată de boli închipuite, reuşeşte şi ea o mică performanţă, fiind acră fără să se ridice din pat.
Iuliana Vîlsan şi creaţia ei, un spaţiu de interior alb, al unei case din creierii munţilor, reprezintă cea mai spectaculoasă şi funcţională scenografie din această sală, luând în calcul spectacolele de repertoriu din acest moment. Cu toate că este o aglomeraţie de detalii în spaţiul minim al sălii Atelier, decorul respiră şi nu pare deloc înghesuit.
Ce-i iese lui Afrim:
1. modul în care generează iluzia stranietăţii, prin joc de lumini şi "audio design", prin sunete spectrale şi replici subliniate;
2. matematica distribuirii actorilor, plasarea lor perfectă în spaţiu, libertatea / mobilitatea pe care le-o oferă. Prin interacţiunea lor cu decorul, apar imagini spectaculoase.
3. modul original în care spune povestea / decriptează metafora. Afrim transmite bine mesajul dramaturgului turc: dacă laşi regulile absurde să-ţi facă ordine în viaţă, eşti de mult timp sub avalanşă. Este unul dintre cele mai desluşite spectacole ale lui Afrim - oferă şi limpezime, şi mister, în cadrul aceleiaşi experienţe.
Ce nu-i iese lui Afrim:
1. înainte de punctul culminant, drama rămâne neîmplinită şi alunecă prea brusc spre parodie. Sistemul opresiv e ironizat, dar trecerea de la un gen la altul e ca o ieşire de pe autostradă pe un drum naţional cu denivelări.
2. o scenă forţată: o moaşă verifică sarcina gravidei, "răstignind-o" pe masa din sufragerie, în timp ce o altă gravidă îşi usucă părul cu foenul, în camera alăturată, ca într-o reclamă la şampon;
3. un moment confuz: Marius Manole, deghizat în animal, cântă la o cobză, după care iese din scenă fără explicaţii, ratând momentul de comic absurd.
Tânărul (Marius Manole) şi Gravida (Rodica Ionescu) luptă pentru a schimba reguli aparent imuabile. De teama avalanşei, naşterile şi celelalte evenimente zgomotoase sunt programate în sezonul cald. Iar când un copil pare că se va naşte înainte de termen şi poate periclita prin ţipetele lui necontrolate vieţile tuturor, intră în acţiune autoritatea bătrânilor. Comitetul decide ca mama să fie îngropată de vie alături de pruncul ei nenăscut. De frică, toţi ceilalţi tac, acceptând situaţia. Tocmai atunci, tânărul hotărăşte să-şi urle indignarea.
Regimurile îşi impun dogmele, reducând oamenii la tăcere şi extirpând cu acordul lor elementele destabilizatoare. Pasivitatea te transformă în trăgaci.
Radu Afrim a profitat de şansa de a monta la Naţional şi a făcut-o în stil personal, rămânând autentic pentru fanii lui. Ca monedă de schimb, însă, nici nu şi-a permis să scandalizeze sau să bulverseze publicul uşor de indignat al Naţionalului. E o situaţie de câştig contra câştig.