Sunt destinaţii care obsedează, care nasc coşmaruri, până la care ai înota chiar cu riscul înecului. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci, pentru că altfel nu te-ai simţi niciodată întreg. Sunt mări care despart două lumi, două istorii, două continente. Aceleaşi nedreptăţi, însă, poluează ambele maluri. Învingătorii de pe un ţărm vor învinge şi pe celălalt, învinşii pierd şi aici, şi dincolo. Nuovomondo vorbeşte tocmai despre aceste călătorii care te duc "dincolo", dar nu te duc, de fapt, nicăieri.
Nuovomondo reconstituie experienţa emigrării din perspectiva emigranţilor italieni, care au părăsit, în număr mare, Europa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX vrăjiţi de promisiunea visului american. În Nuovomondo, ca şi în basme, eroii părăsesc lumea veche, cunoscută pentru a se aventura către lumea nouă, necunoscută, de care se leagă cele mai pure şi copilăreşti fantezii. Un risc fără nicio garanţie de succes, un pariu pe care imigranţii lui Crialese şi-l asumă hipnotizaţi de potenţialul câştig.
Salvatore şi familia lui pleacă spre America dintr-un sat pustiu din Sicilia. Vin dintr-un neam care lucrează acelaşi pământ de generaţii întregi, fiind una cu natura şi înconjuraţi de prezenţe spirituale. Seaca monotonie a vieţii lor cotidiene e întreruptă de fabule despre Lumea Nouă, acolo unde banii cresc în copaci şi morcovii sunt gigantici. Ca să plece în America, Salvatore şi ai lui sunt nevoiţi să vândă absolut tot ce au: pământul, casa, animalele. Ca să devină cetăţeni ai Noii Lumi, ei trebuie să moară un pic şi să se nască din nou, rupându-se de obiceiurile învechite şi de superstiţiile locurilor natale. Trebuie să aibă corpuri puternice, minţi sănătoase, să înveţe să se supună şi să promită loialitate patriei adoptive, dacă vor să treacă prin Poarta de Aur.
La fel ca în basme, trec prin toate probele cu ajutorul unui personaj misterios, femeia britanică pe care o întâlnesc la bordul navei cu care vor călători spre Statele Unite. La finalul metamorfozei de patru săptămâni, pe eroii noştri îi aşteaptă proba finală.
Perioada de carantină de pe Ellis Island e una dintre cele mai înfiorătoare reconstituiri ale unor momente istorice la care mi-a fost dat să asist. Nu, nu e vorba de nici un măcel, ci de un stadiu mai rafinat al cruzimii umane. Pe Ellis Island oamenii sunt măsuraţi: fizic, intelectual, psihic. Pe Ellis Island, patul lui Procust decide cine rămâne şi cine pleacă. În Lumea Nouă, nu e loc pentru surdomuţi sau pentru oameni bătrâni sau pentru retardaţi mintal. Nici femeile singure nu au şanse mari de izbândă, dacă nu cumva le aşteaptă acolo vreun american dornic să le facă gospodine serioase. Altfel, s-ar putea oricând transforma în prostituate, nu-i aşa?
Pe Ellis Island, oamenii sunt numerotaţi precum animalele. Deparazitaţi precum animalele. Dresaţi precum animalele. Triaţi precum animalele. La valorile spaţiului american probabil că nu vor ajunge decât după, şi dacă, trec de Ellis Island. Pentru că, aici, în locul copacilor cu bani, imigranţii vor găsi arbuşti cu ghimpi care zgârie urât demnitatea umană. Aici, basmul ia o întorsătură neplăcută, nu se aşează toate la locul lor, probele nu îi aduc eroului tărâmul magic mult visat, familiile nu trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.
Pe cât de profund legată de istoria imigranţilor italieni este povestea, pe atât de bogat liric este stilul, fără să conţină, însă, urme de sentimentalitate sau discursuri emoţionante. De la viziuni suprarealiste (vezi scena în care Salvatore înoată în râul de lapte) la realităţi serbede, Crialese construieşte imagini de un realism magic, ce stimulează vizual spectatorul. Fără să se rupă de adevărul experienţei pe care o reconstituie, Crialese nu se fereşte de contraste şi se joacă inteligent cu echilibrul poveştii. Niciodată nu îşi lasă personajele să alunece către vreo extremă. Le menţine vii, calde şi la jumătatea distanţei dintre eroi şi antieroi. Crede în aspiraţiile lor, dar le priveşte cu cinism, în acelaşi timp. Cu obiectivul camerei le mângâie chipurile şi le dă o palmă în secunda următoare.
Sunt destinaţii care obsedează şi uneori te îneci după ce ai ajuns la ele înotând. Sunt călătorii pe care trebuie să le faci pentru a te simţi întreg, dar ce te faci, dacă la capătul lor, te simţi mai gol decât niciodată?