Lumea nouă - Nuovomondo

N-am mai scris despre un film european de mult, numai despre filme americane. De fapt nu există această categorie de film, deşi ea e numită generic "europeană" şi există şi premii care i se atribuie. Dar iată Nuovomondo, un film italian despre o ţară la care lumea visa şi care a făcut lumea să viseze. Şi care a transformat visul într-o industrie. Aceea care translează până şi acest titlu.

De la America America a lui Elia Kazan (1963), cu greci şi turci, Lamerica al lui Gianni Amelio (1994), cu vaporul cu albanezi, trecând prin Naşul II, Ellis Island, miniserie pe care am văzut-o în anii '80 sau Legenda lui 1900 al lui Tornatore, emigranţii şi visele lor americane au ocupat mult spaţiu pe peliculă. Am mai văzut exoduri de diverse feluri, pe mare, într-o călătorie mitică, unică, plină de speranţă, către oraşul care se termină în nori, de la Emigrantul lui Chaplin (1917), la Emigranţii lui Jan Troel (1971). Filmul lui Emanuele Crialese, regizorul anteriorului Respiro, se numeşte în engleză The Golden Door. E un titlu nimerit pentru că se referă la acea uşă magică, iluzia Americii, El Dorado-ul, ţara unde curg râuri de lapte şi miere, ţara unde umblă câinii cu colaci în coadă, legumele au proporţii gargantualice, se înoată în lapte, cad monezi din cer, etc... pe care Crialese încearcă literalmente (sic!) să le vizualizeze.

E un film extrem de ambiţios şi de modă veche (prima jumătate de oră, naturalistă, în Sicilia), îmbinat cu elemente fantastice şi moderne (cântece ale Ninei Simone, Feeling Good şi Sinnerman remixat de Moby). Este şi ultimul rol al lui Vincent Schiavelli, extraordinar actor de compoziţie (6 filme cu Milos Forman). A luat multiple premii internaţionale, un Leu de argint la Veneţia anul trecut. Dar pachebotul lui Crialelse pierde ritmul de mai multe ori, iar regizorul este extrem de nehotărât, ba vrea să fie Taviani, ba Olmi, ba Tornatore, ba Fellini, ceea ce e un frumos compendiu de cinema italian dar comparat cu modelele sale, Nuovomondo e inegal şi greoi în mişcare.

"Toate-s noi şi vechi sunt toate." Personajul ambiguu al Charlottei Gainsbourg (fata lui Serge şi a Janei Birkin), Lucy e ambiguu şi atât, voit să fie mai interesant aşa. Doar Vincenzo Amato, protagonistul, pater familias paupera, motivează concret dorinţa de a scăpa de sărăcie şi este cel mai bun interpret al acestei mini-odiseei de emigraţie. Dar filmul devine actual, prin extrapolare, mă gândeam la românii din Italia. Săracii lor au plecat acum 100 de ani în America, ai noştri pleacă acum acolo şi sunt trataţi la fel sau mai rău dar nu mai sunt atât de naivi. Exodul continuă dar lumea s-a sofisticat, iar imaginea şi metafora Statuii Libertăţii a devenit din păcate cea din Planeta maimuţelor.

(trei stele din cinci)