Lumea Nouă, raiul din imaginaţia eroilor - Nuovomondo

Titlul de Nuovomondo al filmului lui Emanuele Crialese care intră azi pe ecranele noastre nu are vreo legătură cu filmul lui Terrence Malick, The New World, decât aceea că se referă, din unghiuri temporale diferite, tot la America. Filmul lui Crialese a fost premiat anul trecut la Veneţia şi a fost nominalizat pentru regie la premiile Academiei Europene de Film.

Cineastul născut în 1965 face un film în bună măsură autobiografic, pentru că de la 16 ani a plecat din Italia ca să trăiască şi să studieze la New York. Filmul conţine astfel propria sa mărturie de emigrant, propria viziune asupra morţii iniţiatice de care vorbesc toţi cei care-şi lasă ţara natală pentru a începe o viaţă nouă sub o altă identitate. Crialese citează într-un interviu spusele unui emigrant: "Suntem cu toţii nişte suflete în drum spre un paradis care, dacă avem noroc, ne va fi oferit pentru vecie, dar murim cu fiecare val pe care-l traversăm." Fireşte, un emigrant simte la fel chiar dacă a părăsit ţara la începutul secolului trecut, făcând o lună într-un vapor cu aburi, ticsit, sau dacă face acum o traversare aseptică cu avionul. Sau nu. Când ai de mers patru săptămâni, fiecare val pe care-l traversezi te face să digeri mai lent şi poate mai consistent faptul că ţi-ai părăsit rădăcinile.

Filmul are în centru familia ţăranului Salvatore Mancuso care pleacă din localitatea siciliană Petralia cu tată, copii, bunică- spre o lume ale cărei singure referinţe sunt fotomontajele ajunse în Italia, cu găini gigantice. Primele gesturi ale propagandei dau roade, imaginaţia capului familiei (interpretat de actorul-fetiş al lui Crialese, Vincenzo Amato) producând reverii cu râuri de lapte, morcovi imenşi şi mere atât de mari încât nu le poţi duce sub braţ.

Filmul strânge aceste secvenţe poetice pe drum, dar ţine cârma pe realitatea altfel destul de precară. Cei care plecau spre Lumea Nouă la începutul secolului nu aveau nici o noţiune despre ce urmau să găsească. Nu aveau nici o noţiune despre distanţe, şi filmul o sintetizează bine în discuţiile dintre italieni, pe vapor. "Suntem numai străini aici", constată cineva auzind că italienii vin din sate diferite. "Cum aşa? Suntem toţi italieni!", spune altcineva, confirmând ce a trăit şi Crialese pe propria piele, faptul că devii conştient de identitatea ta naţională numai când eşti transplantat într-un mediu străin. În plus, celor de la începutul emigraţiei plecarea peste ocean le arunca în aer orice noţiune despre distanţe.

Deci familia Mancuso, formată din ţărani simpli, pleacă spre America. Pe vapor apare silueta misterioasă a unei femei care pare americană sau britanică (regizorul a ales-o pe Charlotte Gainsbourg pentru minimalismul cu care joacă). Lucy, poreclită Luce, are un ţel ciudat din a se mărita când ajunge pe ţărm. Nu vom afla de ce.

Sunt câteva lucruri care scârţâie în film, printre care idila in nuce dintre Luce şi Salvatore Mancuso, momentele poetic-suprarealiste ori faptul că multe lucruri rămân neexplicate. Filmul are un ritm de la insesizabil spre inexistent, dar câştigă prin scurte momente de mare frumuseţe, cum e cel în care vaporul se îndepărtează de ţărm, creând o falie tot mai mare, de nebănuit iniţial, în interiorul unei mulţimi de oameni. Alteori însă, aceste momente de frumuseţe sunt sabotate de o dorinţă de a fi frumoase cu orice chip, fie şi la primul nivel. Aşa e secvenţa cu scările şi coridoarele de la Ellis Island şi cu oamenii care merg pe ele, peste care cântă Nina Simone.

Filmul merită să fie văzut fie şi pentru faptul că autorul s-a documentat un an de zile cercetând arhivele de la Ellis Island, fotografii, documente şi proceduri despre tratamentul la care erau supuşi imigranţii între 1900 şi 1920. Văzându-l putem avea senzaţia că asta a fost şi experienţa bunicilor noştri care au ales calea Lumii Noi. Crialese face o dură, dar necesară critică tardivă a sistemului de selectare a imigranţilor, punctând pe teoria stupidă de atunci privind transmiterea ereditară a inteligenţei şi pe testele de inteligenţă şi aptitudini, umilitoare şi discriminatorii. În esenţă, cineastul pune - deşi forţat ca procedură, un mare hiatus între lumea veche, păstrătoare a tradiţiei, şi cea nouă, modernă, construită însă în mare parte tot din sudoarea imigranţilor.