Transportaţi - Nuovomondo

Nici un spectator care vede The Godfather II / Naşul - Partea a II-a nu mai poate uita secvenţele care descriu sosirea copilului Vito Corleone în America: intrarea maiestuoasă a vaporului în rada New York-ului (şi în cadru), pînă cînd masa lui neagră aproape că acoperă Statuia Libertăţii; înmărmurirea solemnă a imigranţilor şi apoi deferlarea lor pe pămînt american; din nou Statuia, de data asta reflectată în fereastra zăbrelită a odăii în care a fost carantinat Vito, bolnav de variolă; momentul în care Vito, neavînd alte lucruri aduse de-acasă cu care să umple o cameră străină, o umple cu un cîntec sicilian. Imaginile lui Coppola au acea putere de generalizare lirică pe care o avea cinematograful mut şi pe care filmul sonor rareori a mai regăsit-o; în timp ce le privim, simţim că asistăm nu doar la începuturile unui gangster, ci la începuturile unei ţări, ale unui secol şi ale unei arte.

Imaginile filmului italian Lumea Nouă / Nuovomondo - care prezintă călătoria unor emigranţi de la 1913 - au acelaşi gen de putere. Şi puterea lor e cu atît mai remarcabilă cu cît nu derivă din mărime, din slava şi fala tipice superproducţiei. Filmul lui Emanuele Crialese e o epopee minimalistă, dacă vă puteţi imagina aşa ceva; nici măcar nu ne arată Statuia Libertăţii. Atunci cînd emigranţii pornesc la drum, nu vedem vaporul în plan general, avîntîndu-se triumfător în larg. Postul nostru de observaţie e undeva la nivelul punţii superioare sau poate chiar mai sus şi de acolo ne uităm fascinaţi, şi din ce în ce mai neliniştiţi, la fîşia întunecată de apă care creşte ca o pată între cheiul italian şi flancul vaporului care se desprinde de el. Tot aşa, atunci cînd vaporul se huţupeşte să reziste unei furtuni, nu-l vedem din afară; rămînem înăuntru, unde pasagerii se ciocnesc de toţi pereţii şi unii de alţii de parcă ar fi bătuţi cu telul de un bucătar uriaş. Ralantiul eternizează chinurile lor; parcă ne-am uita la schingiuiţii din infern. După furtună rămîn cu toţii pe unde au căzut şi ascultă gemetele dinozauriene ale vaporului rănit.

Printre ei se află şi familia Mancuso, compusă din Salvatore (Vincenzo Amato), bătrîna lui mamă, Fortunata (Aurora Quattrocchi), şi cei doi fii ai lui, Pietro (Filippo Pucillo) şi Angelo (Francesco Casisa), dintre care primul e mut. Pornind spre Lumea Nouă, ei lasă în urmă o lume nu doar veche, ci vechi-testamentară: stînci, scaieţi şi tranzacţii cotidiene cu supranaturalul. În primele minute de film (care au o atmosferă de elementaritate demnă de fraţii Taviani) i-am văzut consultînd nişte fotografii din America: pomi în care creşteau bănuţi, o ceapă atît de mare încît trebuia cărată cu roaba. I-am văzut căţărîndu-se pe stînci pînă la un altar şi aşteptînd acolo un semn, şi apoi pornind la drum într-o căruţă bălăngănitoare, sub un cer ca înainte de potop. În timp ce se fotografiau pentru Lumea Nouă, cu capetele vîrîte printr-un paravan, în prelungirea unor corpuri pictate şi mai bine îmbrăcate decît ale lor, o femeie elegantă venise şi se postase ca din întîmplare într-un colţ de cadru. În tot filmul nu există ceva mai frumos decît intrarea acelei femei (Charlotte Gainsbourg) în poza şi în viaţa lui Salvatore. O cheamă Lucy, e englezoaică (sau poate nu) şi pentru a fi acceptată în America are nevoie de un soţ. Un individ dubios îi propune o lipeală, dar Lucy preferă să stea pe lîngă văduvul Salvatore, care, la rîndul lui, nu-şi mai poate lua ochii de pe misterioasa femeie - prima doamnă care s-a apropiat vreodată de el. În acest timp, fiul lui, Angelo, se furişează noaptea pînă la culcuşul ei ca s-o miroasă în timp ce doarme. Pînă la finalul călătoriei, Lucy îi propune lui Salvatore s-o ia el de soţie, iar Salvatore acceptă năucit, dar regizorul-scenarist nu dezvoltă relaţia lor, şi nici conflictul implicit dintre tată şi fiu. Adevărul este că, deşi Crialese (cu ajutorul operatoarei sale Agnès Godard) ne oferă multe clipe de transport, el ne cam privează de tradiţionalele satisfacţii narative şi dramatice ale epopeii - satisfacţia de a vedea un personaj crescînd, o sămînţă de conflict împlinindu-şi promisiunea. Poate că lucrurile astea i se par prea tradiţionale şi, într-adevăr, poate că relativa lor convenţionalitate ar fi tăiat din puterea expresivă a imaginilor. Dar lipsa lor se simte. Filmul are destul suflu vizionar, dar nu destul suflu dramatic pentru a fi o mare epopee; în comparaţie cu America, America de Elia Kazan sau cu Emigranţii / The Emigrants de Jan Troell, pare cumva nedus pînă la capăt. În ultima parte, italienii ajunşi pe Insula Ellis sînt îndelung examinaţi, sortaţi şi triaţi. E un proces urît, pe alocuri inuman (căsătoriile în masă), cu elemente protonaziste în logica sa (convingerea examinatorilor că lipsa de inteligenţă se moşteneşte genetic) şi, în pofida declaraţiilor lui Crialese că n-a vrut să facă un film politic, primirea de care au parte emigranţii săi pare să anunţe atît un viitor apropiat în care, într-o altă parte a lumii, alţi "străini" vor fi concentraţi în lagăre, cît şi un viitor mai îndepărtat în care porţile lumilor noi (de pe ambele maluri ale Atlanticului) se vor închide tot mai mult de la o zi la alta.