Al treilea articol despre CNDB. În care se povesteşte cum a ajuns poneiul roz la Centru

Pe la jumătatea lui 2010, după ce am frecventat asiduu Centrul Naţional al Dansului (CNDB), am luat măreaţa hotărâre ca la sfârşitul anului să scriu un articol despre acest avanpost de dans contemporan care mă impresiona în aşa de mare măsură. Zis şi făcut, numai că realitatea bate tot ce prinde, inclusiv gândurile mele bune aşa că iată-mă la cel de-al treilea articol pe această temă.
 
După o istorie complicată şi belicoasă, în care performerii au argumentat la nesfârşit de ce ar trebui să existe un centru de dans contemporan şi în ţărişoara noastră, după care au fost nevoiţi să obţină spaţiu, să-l doteze, să-l mărească, să lupte să-l păstreze etc, CNDB trebuie să o ia de la capăt. De doi ani, directorul Centrului primeşte notificări în care este anunţat că va începe renovarea Teatrului Naţional din Bucureşti (clădire în care se află şi CNDB) şi i se solicită evacuarea. Până acum, lucrurile au rămas la nivelul unui război al nervilor. Multiplele încercări de obţinere a unui alt spaţiu au eşuat. Renovarea a fost amânată. O nouă notificare a sosit însă în 27 decembrie 2010. CNDB trebuie să elibereze spaţiul şi "să ia măsurile necesare pentru a vă asigura continuitatea activităţii". În altă parte, desigur.
 
Nu vreau să discut aici despre birocraţia autorităţilor române, nici despre buna sau reaua lor intenţie, nici despre dezinteresul faţă de artă, în special contemporană, nici despre criza economică şi reducerea bugetelor, nici despre lupte pentru putere/i din diverse sfere. Vreau să vorbesc despre poneiul roz, prezentat de ICR într-o expoziţie organizată la New York în 2008. Cu svastica pe fundul rozaceu, năstruşnicul căluţ a produs un scandal de pomină la Bucureşti unde autorii evenimentului au fost acuzaţi de o paletă amplă de infracţiuni materiale sau morale, de la antisemitism la colaborarea cu Securitatea, de la delapidarea banului public la presupuse aventuri galante (???), toate înfierate cu sfântă mânie de presa noastră cea de toate zilele. S-a vorbit despre responsabilitatea pentru banul cetăţeanului sau un posibil scandal diplomatic, s-a cotrobăit temeinic prin viaţa personală a directorilor ICR New York şi s-a cerut demisia directorului ICR, Horia Roman Patapievici. Ministerul Culturii a făcut o anchetă. Senatul a făcut şi el o anchetă (în calitate de ce?). Politicienii s-au trezit brusc specialişti în artă, iar poneiul roz, fie-i ţărâna uşoară, a picat testul. Concluzia: poneiul nu e artă, noi nu suntem antisemiţi şi naiba s-o ia pe Nuclear Fairy, artista invitată de ICR New York pentru expoziţia Freedom for Lazy People, care a desenat svastica pe crupa poneiului.
 
Incidentul face parte dintr-o serie în care românii au călcat pe bec. Suntem maeştri în a da singuri în cap, retrograzi genetic şi, iertat să-mi fie, stupizi. Din 1990, când Regele Mihai a fost oprit pe aeroport şi împiedicat să intre în ţară pe motiv că nu are cetăţenie română, o tot ţinem cu atitudinea asta de căutare a unui duşman de clasă. Trebuie să existe întotdeauna un inamic public numărul unu. Un cal (ponei?) de bătaie. Un acar Păun. Cineva diferit pe care să îţi exersezi principiile rigide, îngustimea minţii şi înălţimea morală la care el, nenorocitul, nu se ridică.
 
Câteva luni după incidentul cu poneiul, la Brăila, primarul a vrut să interzică spectacolul lui Radu Afrim Omul pernă de la Teatrul "Maria Filotti" pe motiv că actorii joacă în chiloţi. Protestele fanilor şi reacţia presei au potolit fervoarea cenzuristă a edilului brăilean.
 
Precum piticul din Amélie, poneiul roz face înconjurul ţării şi a ajuns acum la CNDB. Cu un limbaj esenţializat, hiperconceptualizat, CNDB-ii au un target de nişă. Publicul lor e restrâns, deşi în creştere în ultimii ani tocmai datorită Centrului. Performance-urile lor sunt departe însă de aplauzele ritmate din sala mare a TNB, de capacitatea de înţelegere a politicienilor şi de bugetul Ministerului Culturii.
 
Fiecare formă de artă a scos nasul la lumină în timp ce dădea un  bobârnac celei preexistente. Nici Domnişoarele din Avignon n-au încântat la vremea lor, dar asta nu le împiedică să fie considerate o capodoperă. Doar n-o să reluăm acum discuţiile existente de când lumea despre noile forme în artă. În lumea civilizată, oamenii au învăţat că de gustibus non disputandum (est) şi că trebuie să fie de toate pentru toţi. În plus, dacă vin la CNDB cinci oameni, cincizeci, cinci sute, el trebuie să existe. Asta în ciuda părerii despre artă a politicienilor sau a bugetului Ministerului Culturii.
 
Situaţia CNDB arată un sindrom al societăţii româneşti. Nu te plac / înţeleg, nu exişti. Negaţia aparţine autorităţilor şi denotă tendinţe autocrate. De la refuzul de a rezolva problema Centrului până la indiferenţă sunt multe modalităţi de a face ca ceva "să nu (mai) existe". Societatea civilă, latura din jurul CNDB, a început un protest intelectual, cu texte de bun simţ trimise autorităţilor. Sunt sceptică în privinţa efectului având în vedere că politicienii români nu au avut niciodată bun simţ. Gestul are inocenţa copiilor care ies cu flori în faţa tancurilor.
 
Faptul că trebuie să dovedim că avem nevoie de o instituţie culturală (cu 11 oameni), singura subvenţionată de stat care se ocupă de dansul contemporan mi se pare anacronic în 2011. Situaţia ne aruncă în copilăria revoluţionară a României. După cei 20 de ani brucanieni, încă ne batem în piept că nu ne vindem ţara.

P.S. În al doilea articol despre CNDB, din Dilema Veche, CNDB între paranteze, am scris despre un performace de Mihai Mihalcea şi Vava Ştefănescu prezentat în Miercurea lejeră în care se auzea ceea ce am crezut eu a fi o manea. Mihalcea aka Farid Fairuz m-a corectat. Era vorba despre o piesă cântată de Fairouz, celebra diva libaneză. Fac aici cuvenita rectificare. Mea culpa.