Scrisoare închisă către un personaj imaginar - Adam Geist

Dragă Adam Geist,
 
M-am hotărât să îţi scriu această scrisoare abia după ce te-am văzut pentru prima şi ultima oară. Şi povestea asta cu ultima oară nu e din cauza ta, ci din a mea. Mi-a făcut destul de mult rău întâlnirea cu tine. Nu te învinovăţesc de nimic, eu am insistat să iau trenul spre oraşul ăsta acalmiu şi fără de viaţă, dar şarmant tocmai prin putreziciunea care îl cuprinde cu fiecare casă căzută. Ştiam de tine, îmi povestiseră alţii, nu amănunte, nu îţi imagina că mi-au dat detalii despre viaţa ta, iar eu n-am fost nicidecum băgăcioasă sau insistentă. Mi-au spus numai că ar trebui să te văd. Şi am fost.
 
Eşti frumos, Adam, oare ţi s-a mai spus? Şi cu atâta frumuseţe, nu ai cum să nu ai parte şi de multă suferinţă. Nu, nu te întrista, cumva aşa trebuie să fie, nu ştiu să îţi explic de ce şi chiar dacă aş şti nu aş mai avea cum - n-o să ne revedem în veci. Te priveam cum plângi la înmormântarea mamei tale şi tot ce aveam în minte erau ultimele zile din viaţa bunicii mele. Sună ciudat, dar aşa m-am simţit şi eu atunci - mică şi a nimănui. Te-aş fi luat în braţe dacă nu erau toţi oamenii ăia între noi, aşezaţi pe scaunele pluşate.
 
N-au fost drepţi cu tine - mereu te-au luat de fraier. Dar i-ai lăsat de fapt. Ce n-au văzut ei la tine, Adam, nici mătuşa, nici vărul tău, nici şeful Rosei, Dumnezeu s-o ierte, nici măcar băieţaşii ăia de îi considerai poate amici, n-au văzut că eşti bun. Gratuit, fără să ceri ceva la schimb. Numai Karl, bunul Karl, cel mai frumos dansator, cel mai frumos pompier, cel mai frumos...
 
Unii îmi vor spune că răul e în tine, că nu ai cum să fii tu pâinea lui Dumnezeu, cum cred eu, ce naivă sunt. Şi eu îi las să zică. Tot ce-ai căutat în viaţa asta a fost iubire. Te-au ascuns de lume în internatul ăla, ţi-au ascuns boala mamei tale şi te-au lăsat aşa, golit de tot ce e omenesc. Aş putea să te învinovăţesc şi eu, ca ei, pentru crima săvârşită în cimitir, dar intenţia ta a fost mai mult decât onorabilă. Ai vrut să îi arăţi fetei că nu e ca mama ei, că gena nu transcende. Cât de frumos zăcea pe mormintele înverzite, n-am văzut nicăieri cimitir mai frumos şi mai cald, ca un baldachin plin de fotografii.
 
Pe Karl ştiu că l-ai iubit. Se vedea în felul cum îl priveai, iar un om care poate iubi cu atâta dăruire nu are cum să fie rău, de asta sunt sigură. Şi mai ales un om care salvează bosnieci, mereu am considerat că ei au fost cumva la mijloc în toată afacerea războiului. Tu nu gândeai aşa, pur şi simplu nu ţi se părea corect şi uman, ai fi făcut asta şi pentru nişte croaţi. Te-am plăcut şi mai mult şi m-a durut şi mai tare soarta ta, dragă Adam.
 
Am un singur reproş: bei prea multă cola. Dar îţi pot ierta cu uşurinţă acest viciu, la cât eşti de bun şi de frumos. Şi de asta îmi pare rău că nu ne vom mai întâlni. O să le spun cum te-am găsit, să nu te superi, şi lui Maxim, care ultima oară când l-am văzut făcea omuleţi de plastilină, şi lui Michal (ştii, tot Omul pernă e povestea lui preferată). Ţi-au fost buni prieteni într-o altă viaţă poate şi s-ar bucura să ştie de tine.
 
Acum trebuie să te las. Cu bine, Adam, de câte ori voi mânca prune, mă voi gândi la tine, ştii tu de ce.