Vulnerabilităţi de beton - Adam Geist

Personajele din spectacolele lui Radu Afrim sînt învelite într-o crustă de hipersensibilitate. În interiorul ei, fiecare muşchi al emoţiei e elastic şi stă să se rupă. Ambreiajul afectivităţii lor e apăsat la maximum. Afinitatea lui Afrim pentru societatea vulnerabililor, pentru disidenţii unei supermanhood de neînvins e evidentă. La el, încrîncenarea şi neputinţa personajelor sînt corpuri ale aceluiaşi dulap. Fiecare creşte din şuruburile celuilalt. Forţa care ţîşneşte din cea mai casabilă slăbiciune îl interesează pe regizor. Frica, labilitatea şi frustrarea sînt congenitale. Vulnerabilii lui Afrim sînt centrul unei margini care dă din coate ca să-şi facă loc.

Emoţia fizică brută şi emoţia afectivă intensă sînt şinele pe care Afrim îşi împinge personajele. În teatrul lui, istoria copiilor şi a adolescenţilor traumatizaţi, striviţi ca nişte insecte de un crampon cu ţinte, e tema teatrală şi corporală cea mai folosită. Deoarece cicatricile psihice se văd pe o piele tăbăcită de duritatea celor din jur.

Dora din Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri (Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti) se mişcă la început robotic, frînt, ca şi cum ar fi o păpuşă stricată. Membrele ei sînt ca nişte silabe trunchiate, rostite cu pauze mari între fiecare literă. Dintr-odată, violul o trezeşte brutal şi frenetic la viaţă. E singurul "eveniment" autentic din viaţa ei, singura formă de dezmorţire. Corpul Dorei nu mai e un mecanism dereglat care scîrţîie ca o uşă neunsă, ci începe să-şi găsească echilibrul.

Copila din De ce fierbe copilul în mămăligă (Teatrul Odeon) înfige foarfeca în obrazul fricii. Încearcă disperat să ţină la distanţă groaza paralizantă că, în fiecare moment, mama ei ar putea să cadă din cupola circului şi să moară. Scenele-flash în care Antoaneta Zaharia se aşază şi se ridică din ce în ce mai repede de pe pat sînt ca nişte scurte lovituri de cuţit.

În Plaja (Teatrul "Maria Filotti", Brăila), Jan încearcă să se sinucidă după ce află că Sanne vrea să îl părăsească, suferă un accident de vorbire şi nu mai poate să articuleze nici un cuvînt. E ca un copil care învaţă să vorbească. La rîndul ei, Benedikte se sinucide atunci cînd pierde copilul. Copilăria e într-un fel vertebra lor fisurată.

În Adam Geist (Teatrul "Maria Filotti"), Adam e loserul vulnerabil, tăvălit în pietrişul grunjos al legi(unii) celor care aplică direct pumnul în gură, traficul de brutalitate niciodată suficientă. Sîngele e firul roşu al spectacolului. Cel care curge din gura lui Adam, cînd e lovit fără milă şi zace pe podea, şi cel care se scurge prin venele unui spectator ţinut în corzile violenţei. Regimul răilor nu e totalitar în teatrul lui Afrim, pentru că regizorul nu e nici o clipă moralizator sau acuzator. Afrim ţine cu slabii, dar îi aruncă în ringul loviturilor în plex.

Iubirea lui Adam ucide. Inconştient şi totuşi fără scăpare. Adam nu-i poate ţine alături de el pe cei pe care îi iubeşte. E ca şi cum o centură din sîrmă ghimpată îi îndepărtează din ce în ce mai mult. Nu despre homosexualitate e vorba în spectacolul lui Afrim, ci despre confruntarea tragică, reinterpretată, individ-cor originar, acel cor care însoţeşte ca un ecou prelungit al cruzimii fiecare acţiune a personajului. Corul imunizării oricărei sensibilităţi. Adam e asemenea unui cactus (prezent, de altfel, în spectacol) care încearcă să-şi amorţească ţepii şi să-i ridice spre lumină. E şi băiatul de cartier care trebuie să facă faţă unei realităţi de beton, şi copilul inocent care ascultă fascinat cîntecul greierilor.

Adam Geist e teatrul deal-ului emoţiei totale. Teatrul alertei maxime. Al tensiunii corporale explozive. Un teatru adrenalinic, cu băieţi răi, neoane care pîlpîie halucinant, cola şi hîrtie igienică în coşul unui supermarket în care se amestecă senzaţii neclare şi vise. Teatrul zilelor noastre. Cei pe care-i oripilează nu înţeleg nimic din ce trăiesc. Şi mai ales din ce văd.