Ich bin Adam Geist, du bist Cain Furz

Brăila, trece un bac. Stăm pe malul fluviului şi ne gîndim ce ar mai putea să facă Radu Afrim. E sîmbătă, 17 septembrie, şi afară e frumos. Brăila geme de nunţi şi de pustietate. Ori veselie balcanică, ori nimic. Totuşi, într-o lume perfect blazată, ce ar mai putea face Afrim? Deschid caietul-program al piesei Adam Geist şi citesc: o piesă violentă, nu despre violenţă; la public nou, emoţii noi; jos metafizica, hai adrenalina. So, las' că vedem noi. La Teatrul "Maria Filotti".

Am văzut piesa. Mai bine zis, mi-am permis să stau în sală ca şi cum ar fi fost o piesă. N-a fost piesă de teatru, de Teatru cu T mare, aşa cum am scris. A fost un manifest cu m mic pe mai multe planuri. Să le iau pe rînd: manifestul regizorului Radu Afrim, prin care anunţa că nu-şi mai menajează publicul, nu mai pune parabola în faţa fizicului şi nici metafizica în faţa vieţii. Planul doi: nu mai există distincţii între arte. Nu a fost piesă de teatru pentru că s-au întîmplat următoarele: film, muzică, dans, imagine şi joc. Artă totală, Afrim totalitar. Planul trei: ştiţi jocul cu est plus etica rezultă estetica? E un pic depăşit. Nici un est, nici o estetică. Doar etică. Aşa cum o vede Afrim. La care subscriem noi, cei patruzeci de hoţi, violatori, snufferi, dealeri, hackeri, pompieri şi bărbaţi primordiali. Sau nu bărbaţi, ci indivizi umani. Pentru că distincţia heterosexual - homosexual e una de babe isterice.

Bărbaţii din piesa lui Afrim sînt imagini ale primului om, nu ale genului. Primul om nu avea un sex clar, vezi Michel Tournier, dacă nu mă crezi. A privi Adam Geist din perspectiva homosexuală e prea mult şi prea puţin totodată. E un bun subiect de presă şi de comentat în cabina administratorului de bloc, cu o "Libertatea" pe masă. Dar e o zonă în care ai pierdut sensul piesei. Masculinitatea nu poate fi egală cu homosexualitatea. Nu văd un manifest homosexual în Adam Geist. Mai degrabă unul unificator, în care sexele se şterg. Personajul Adam nu înţelege moartea mamei sale, ucide o fată care refuză să facă dragoste cu el, este salvat din situaţii de către mătuşa Anna. Psihanalizabil? Sper că nu, că atunci facem altceva decît artă & etică. De la început nu există o paradigmă feminină dominantă. Feminin nu poate exista acolo unde sînt relaţii de putere (oubliez Foucault, svp!). Pentru că Adam trece doar prin astfel de relaţii.


Aici nu se salvează nimic

Adam Geist e tipul de pe stradă, un pic autist, un pic exuberant. Un pic fără repere, dar destul de autodistructiv încît să fie un erou. Poate fi şi anarhist (de dreapta şi de stînga), poate fi şi democrat. Adam ucide, Adam salvează atunci cînd ucide. Adam îşi reneagă trecutul, îşi înfundă viitorul. Adam nu crede în Dumnezeu, dar se roagă. Adam nu e cult, dar nici inocent. Adam vinde droguri, dar bea Cola de la robinet. Asta e lumea noastră: cu dealeri, cu piromani, cu oameni fără trecut, cu pereţi pe care se desenează "obscenităţi", cu limbaj dur, cu lacrimi, cu găşti de cartier, cu zone de influenţă. Dar aici există şi linişte, şi final fals. Cum a fost cel cînd, într-un moment de rezolvare a conflictului (teatral, inter-etnic, social etc.), actorii ies în scenă, se iau de mînă, se pune buchetul de flori şi, surpriză, Afrim dă o palmă peste botic publicului (ridicat, ca la comandă, în picioare) şi continuă acţiunea. Pentru că nu sîntem la teatru, nu sîntem în convenţie. Piesa n-are happy-end, nu se salvează nimic. Nu există bine sau rău, doar puterea de a înţelege mersul lumii. Unii n-au avut-o, mai ales domnul impozant care a ieşit din sală la auzul cuvîntului "floci". Dacă-l întîlnesc pe stradă am să-i spun: Ich bin Adam Geist, du bist Cain Furz. Şi nici lui n-o să-i fac cronică de teatru acolo unde nu e teatru sublim, ci realitatea pe bune.