Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Adam Geist

Fără sublimări - Adam Geist


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cel mai scandalos regizor al ultimului deceniu românesc îşi schimbă din nou stilistica. Feeling-urile brute sunt rarităţi pe scenele autohtone, spectacolul de acţiune e inexistent, iar teatrului fizic îi e preferat cel parabolic de tip 90-ist, constată el - din nou burzuluit - şi vizează o producţie care să alunge "emoţia sublimată". Rezultatul: Adam Geist de Dea Loher la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila. Regia: Radu Afrim. Un Afrim greu de recunoscut. Nici delicioasele lui zorzoane stilistice, nici grotescul omniprezent, nici atotputernica deriziune. Dimpotrivă, o producţie cu accente expresioniste şi cu o bună infuzie de realism, greu de anticipat la acest regizor, dacă înainte nu ar fi existat şi Plaja de la acelaşi teatru. O producţie în care nivelul semantic surclasează deliberat retorica distinctă a regizorului - rămas acum în litera textului scris de autoarea germană născută în '64.

Un element de continuitate se poate recunoaşte; însă unul ce ţine de o estetică a retardării care traversează multe dintre spectacolele lui: Black Milk, Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, Kinky ZoOne, David's Boutique, iar acum Adam Geist. Fie că e vorba de deficienţe mentale la indivizi diferiţi, ca în primele două, fie de semnele retardării la o întreagă societate încremenită în nici un proiect (!), ca în ultimele două, în producţiile lui Afrim defilează o panoplie a înapoierii mentale, atitudinale, de civilizaţie şi comportament. Până acum sub lupa necruţătoare a grotescului şi a comicului. Acum, mult mai discret, doar prin personajul central: Adam Geist, fost elev la şcoala ajutătoare. Aici se ascunde şi infuzia de realism. Căci cu talentul lui Afrim de a convinge şi de a extrapola lumea spectacolului la dimensiunile întregii societăţi, s-ar zice că tot universul nostru arată ca de la şcoala ajutătoare.



Textul, scris de Dea Loher ca stationen drama, este, în fond, un lung monolog al personajului principal construit interstiţial, cu întâmplările - de fapt atrocităţile zilnice - în care intervine Celălalt. Iar Celălalt echivalează strict, exclusiv cu agresiunea. Ceea ce unifică totul este discursul la persoana I al personajului central: agresiunile se grefează nu peste o identitate distinctă, Adam Geist, ci mai degrabă peste o unitate de percepţie. În jurul său se coagulează cotidianul atroce care inundă totul. Căci Radu Afrim a gândit un spectacol cu un singur referent: violenţa ce stăpâneşte în toate raporturile, fără a exclude raportul cu sinele, sadismul care se instalează şi aici ca într-un narcisism cu semn schimbat.

Cum arată civilizaţia după anularea virtuţilor consacrate, lumea în care se usucă orice sistem etic? Universul violenţei şi al puterii. Al codului oriental al onoarei, lipsit însă de onoare. Prin intermediul teatrului fizic, în favoarea căruia militează în program, regizorul recompune codul militar din care acum au rămas doar oţelirea voinţei şi anestezia în faţa umilinţelor. Etica se subsumează puterii şi supunerii. Cel mai slab se supune celui puternic. Punct. Fără alte înflorituri şi volute ideologice. Măsura continuităţii o dau atingerile brutale în spatele cărora se citeşte o lume a respingerilor permanente (cu care personajul principal se confruntă încă de la început, din copilărie), a durerii neexprimate şi solidificate. Adam Geist de la Brăila vorbeşte fără patos despre o rutină a durerii, suferinţa sedimentată şi intrată în registrul normalităţii. Dar programul lui Afrim de a înlătura emoţia sublimată prin artă începe tocmai cu abolirea discursului despre suferinţă, fie ea şi reţinută. Doar că regizorul înlocuieşte, inevitabil, un cod de semne cu altul: stau mărturie dansul băieţilor cu cactuşii într-o defilare a formelor splendorii masculine de mileniu III, parada nonşalantă cu mersul ca pe catwalk al băieţaşilor pompieri (nu intru în lanţul inter-textualităţii cu Cântăreaţa cheală şi aceeaşi defilare ţanţoş-ridicolă a pompierului). Joaca inteligentă, plină de umor, cu corpurile artiştilor, într-un registru cu totul nou este semnată aici de Andras Lorant. Interpretarea lui Emilian Oprea ţine de tratamentul durerii în era cool, imobilitate facială şi absenţa deliberată a tuturor semnelor vieţii interioare. Jocul său "se încălzeşte" doar în registrul orfanului, în discursivizarea relaţiei cu mama răpusă de boală sau cu Dumnezeul abstract. Cu atât mai abstract cu cât şi-a pierdut caracterul de unicitate şi, intrând în zodia multiplicării, a devenit recuzită. Căci morbul serializării a cuprins şi obiectele religioase, iar singura tentativă de dialog cu pronia se petrece în faţa a patru Madone. Brutalitatea conţinută este congruentă cu dezvoltarea personajului. Tot ce atinge Adam Geist cu afecţiune moare: mama, fata pe care o violează şi o ucide (cu Ramona Gângă naturală, fără stridenţe, în progres evident), băiatul pe care îl iubeşte şi sucombă din supradoză (Cristian Popa, de un firesc uluitor). Toate semnele converg înspre a elimina afecţiunea ca pe o abatere supărătoare de la normalitate. Ultima dovadă este împuşcarea într-un război interetnic a unui Bunic anonim (foarte bun Bujor Macrin, cu o căldură şi bonomie lipsite de ostentaţie) care îndrăzneşte să-şi apere nepotul. Este dezvoltarea naturală a parcursului în care respectul faţă de demnitatea umană a devenit un clişeu de luat în râs, cum o arată gestul referitor la umanism, la verticalitate din momentul Meşterului interpretat suculent de Dan Moldoveanu. Consecinţa firească duce la militarism, atrocele în legalitate, supunere în Legiunea Străină, război.

Evitând scrupulos semnele estetizante, răfuindu-se din nou cu modul instituit de a face teatru, Radu Afrim concepe un spectacol despre omorârea din faşă a demnităţii, respingere, răceală generalizată, agresiune şi supunere. Adică un spectacol în care artistul răspunde realităţilor zilei.


Sageata Notă: În secţiunea de teatru a Editurii LiterNet puteţi citi gratuit piesa Legăturile Klarei, semnată Dea Loher, în traducerea lui Victor Scoradeţ.



 Toate articolele despre Adam Geist


1 comentariu

  • ADAM GEIST
    MARILENA, 29.09.2010, 01:30

    Vreau sa fiu mai putin sofisticata, am sa spun ca este interesanta aruncarea-n lupta a actorilor tineri de catre Radu Afrim. totusi sunt prea cruzi. Cu toata perfectiunea frumuseti sale Cristian Popa nu convinge ca homosexual, poate fi un Don Giovani mai tragic dar pe muzica lui Mozart, ma scuzati am vrut mai sus sa spun Don Juan. Adam Geist n-are nimic sadic in el, vazandu-l in interpretarea lui Emilian Oprea, care pare mai degraba un inger cazut, dar nu in pacat, ci intr-o alta piesa. Mizeria fizica si morala este prea parfumat exprimata. La aceasta piesa trebuie sa curga sange si la propriu si la figurat

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


Alte articole

 Scrisoare închisă către un personaj imaginar - Adam Geist, Cătălina Miciu
 Vulnerabilităţi de beton - Adam Geist, Mihaela Michailov
 Ich bin Adam Geist, du bist Cain Furz, Constantin Vică


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer