Îndulcit - The Town

Cu The Town, al doilea lungmetraj regizat după Gone Baby Gone, Ben Affleck încearcă să facă un thriller despre loviturile unor spărgători de bănci din Boston, dar care să şi spună ceva despre motivul pentru care au ajuns aceştia să fie ceea ce sunt. Filmul se axează pe Doug MacRay (jucat de însuşi Affleck), "arhitectul" jafurilor, un tip altminteri cuminte şi de o oarecare onoare şi pe un prieten din copilărie (Jeremy Renner), violent şi fără scrupule. În urma unui jaf, MacRay ajunge să o ţină în vizor pe conducătoarea băncii prădate, care ar putea să îl recunoască - femeia fusese luată ostatică preţ de câteva ore şi, chiar dacă nu îi văzuse pe răpitori, le auzise vocile - şi de care se îndrăgosteşte. De aici încolo, lucrurile nu evoluează mai puţin previzibil decât ne putem imagina: MacRay şi echipa sa ajung urmăriţi de FBI, dragostea sa faţă de femeie creşte până intră în conflict cu intenţiile camarazilor săi, care trag de el ca să mai dea câteva lovituri etc.

Affleck îşi confecţionează lumea de "bandiţi de ghetou" dintr-o serie interminabilă de clişee: băiatul bun, cu inima nobilă, care a ajuns să facă rele din cauza cartierului în care a crescut, băiatul bun care vrea să ducă o viaţă cinstită (dar, desigur, asta nu e uşor), fata inocentă în care vede o şansă de a se izbăvi, prietenia din copilărie cu băiatul rău, care a cedat cândva curentului din acelaşi cartier, poliţistul dur care îi vrea pe amândoi după gratii, mafiotul de cartier, bătrân şi decăzut, "ultima lovitură" şi aşa mai departe şi mai departe. Desigur, când porneşti de la o asemenea premiză, sacul de clişee în care te arunci singur devine sufocant, aşa că poate interesant ar fi fost să vedem măcar felul în care Affleck şi scenariştii săi jonglează cu aceste clişee. Vax. Affleck pesemne a crescut şi şi-a format ochiul regizoral vizionând vechi filme hollywood-iene precum cele cu James Cagney, în care actorul tot ajungea să mai joace câte un golan al străzii cu privirea de psihopat şi mâna pe pistol (sau pe oricare altă armă). Într-adevăr, The Town e îndatorat (până peste cap) lui Angels with Dirty Faces şi White Heat, dar iată că, în asemenea filme (care oricum nu erau neapărat nişte capodopere, dar măcar porneau de la un comercialism bine studiat, corcit cu ambiţii destul de înalte), regizori mai talentaţi precum Raoul Walsh şi Michael Curtiz mai strecurau câte ceva la care nu te aşteptai, cu o anumită perversitate. De pildă, nu te aşteptai ca James Cagney să corupă nişte bieţi copii ai străzii. Nici relaţia unui bandit cu mama sa, pe marginea dintre sexualitate reprimată şi afecţiune sufocantă, nu prea se potrivea cu ideile celor mai puritani dintre spectatori. Dar măcar era ceva care să agite şi care să scoată publicul, ocazional sau cinefil, din confortul călduţ al scaunului de cinema.

Ei bine, aceia erau spectatorii de atunci, căci cei de acum se mulţumesc cu mult mai puţin. Acum, majoritatea lor par mai mult sau mai puţin dresaţi să reacţioneze la simpla percepţie a acelor clişee. Şi aici avem un James Cagney, unul trecut prin violenţa şic a anilor '90 (muşchi, tatuaje etc) - e vorba despre Jeremy Renner, care se descurcă admirabil ţinând cont că nu e James Cagney. Şi aici avem un univers decăzut, cu mafioţi, brute de cartier, victime nevinovate şi iubiri damnate. Dar atunci cum se face că nimic din aceste elemente nu te tulbură măcar puţin, nu îţi provoacă măcar o reacţie idiosincratică? Acesta e comercialismul tipic deceniului: îţi arată anumite lucruri, asigurându-te în acelaşi timp că acele lucruri sunt departe de tine. Nimic nu poate lucra mai eficient: setea publicului (din ce în ce mai tânar la astfel de filme) de a lua o doză de "panică socială", cu lenea studiourilor de a le oferi ceva care să le menţină acea panică la măcar câteva ore după ce au ieşit din sală.

Acestea fiind zise, The Town nu e un film chiar prost. În câteva momente în care Affleck gândeşte şi altfel decât prin prisma filmelor cu gangsteri favorite, dă drumul la o urmărire cu maşini pe străzile înguste ale Boston-ului (un ochi educat poate recunoaşte şi asta, însă mai greu şi, cel mai important, măcar nu de dinainte să se fi terminat urmărirea), care se încheie cu o glumă sălbatică pe seama unui poliţist laş. Mai apare şi un Pete Postlethwaite îmbătrânit şi slăbănog, şi poate tocmai de aceea mai vânos ca brută fără conştiinţă, desprinsă de pe undeva dintr-un film de Scorsese (actorul chiar avea trupul măcinat de cancer cu câteva luni înainte de moarte). Apoi, însă, treptat, ritmul se domoleşte, lăsând loc unor dialoguri doar aşa şi-aşa, ochilor dulci pe care şi-i fac Affleck şi iubita sa (o Rebecca Hall redusă la standardul personajului feminin gingaş traumatizat de indieni), într-unele din cele mai plicticoase scene romantice de pe marele ecran, şi generalului sentiment de déja vu al personajelor, locurilor şi intrigii. Nu vreau să fiu înţeles greşit - aşa cum se prezintă, Affleck nu este un regizor ageamiu, se descurcă binişor cu actorii şi cu scenele de acţiune şi măcar are nişte repere cinematografice educate care îi pun mintea în mişcare. Din păcate, aceasta nu ajunge niciodată să se mişte singură şi cu atât mai puţin să ne mişte pe noi.

*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected]:)