Idilă în Boston - The Town

În al doilea film semnat de Ben Affleck, The Town, un grup de bărbaţi jefuieşte bănci şi maşini ale băncilor. Grupul este condus de personajul interpretat de Affleck. Acţiunea se petrece în Boston, zona în care Affleck a crescut (a copilărit în Cambridge, care face parte din zona metropolitană Greater Boston, unde a fost vecin cu Matt Damon), un oraş celebru în secolul trecut pentru numărul mare de infracţiuni şi crime.  De aceea e un  spaţiu frecventat în cinema. Se petrec în Boston şi ultimele filme ale lui Scorsese, The Departed şi Shutter Island, iar primul dintre ele are un subiect din aceeaşi familie cu cel din The Town. Mystic River al lui Clint Eastwood şi Gone Baby Gone, prima producţie semnată de Affleck, se petrec tot în Boston, au teme apropiate (investigaţii legate de moartea sau dispariţia unor copile) şi ecranizează romanele omonime ale lui Dennis Lehane. Chiar şi Love Story, filmul lui Arthur Hiller din 1970, se petrece în Boston.
 
The Town e unul dintre acele filme de gen (crime-thriller cu jafuri) care nu se remarcă atît prin calităţile proprii cît prin faptul că nu are împrejur, în ultima vreme (de la The Departed încoace, să spunem), niciun alt concurent alături de care să pară şubred, ridicol. Dintre filmele lui 2010, un subiect similar a avut Takers, însă acolo lucrurile sînt şi mai discutabile, iar din 2009 îmi amintesc de Public Enemies al lui Michael Mann, care este mai bun, însă e şi ceva mai pretenţios: Mann realizează o biografie, încearcă să pună în discuţie natura filmelor cu gangsteri, iar reuşitele sale nu sînt totale, încît să umbrească încercările heist care-i urmează pe termen scurt.
 
Cu toate aceste împrejurări favorabile, The Town e doar o pastilă cinematografică de mall. Cu un parcurs care promite multe - şi sociologie, şi psihologie, şi acţiune, şi amor -, însă pînă la final ameţeşte toate planurile, fiindcă le redă în termeni comuni sau în detalii deja văzute în proiecte ceva mai bune.
 
Băieţii acţionează cu măşti pe faţă, ca în Point Break. Însă povestea cu agenţi care se infiltrează între gangsteri (ca în filmul pomenit sau ca în Donnie Brasco) pentru a rezolva cazul era prea evidentă pentru a fi preluată aici. La nivelul operaţiunilor criminale, treburile din The Town curg mai aproape de întîmplările din Heat al lui Michael Mann. Băieţii lui Affleck blochează maşinile băncilor cu alte maşini, fură ce e de furat, fug, abandonează maşina primă la distanţă de scena crimei, o incendiază şi pornesc de acolo cu altă maşină, pentru a li se pierde urma. E şi cîte o femeie care trebuie să îşi trădeze iubitul pentru a salva copilul - doar că personajul Charlene Shiherlis (interpretat de Ashley Judd) în Heat, are un dublu corespondent în The Town: Krista Coughlin (Blake Lively) şi Claire Keesey (Rebecca Hall), fiecare întrupînd cîte un pol al moralităţii atunci cînd vine vorba de manifestarea devotamentului faţă de cel iubit, Douglas MacRay (Affleck). La final e şi o răfuială cu mitraliere de dimensiunile celei din Heat. Şi pelicula lui Mann din 1995 are o porţie zdravănă de exagerări prin care să scoată drama - prima fiind chiar în debutul filmului cînd Neil îl scapă pe Waingro -, însă nu e nicidecum atît de siropos-lamentabil precum The Town. Aşadar, nu vreau să spun că filmul actual copiază povestea din Heat. Pînă la urmă, elementele enumerate în acest paragraf sînt mărci ale genului. Însă cei trei scenarişti ai lui The Town puteau fi ceva mai inventivi atunci cînd le-au plasat în poveste, încît să nu dea spectatorului şansa de a simţi că totul este deja consumat în alte filme.
 
De cealaltă parte, locurile în care filmul capătă individualitate între poveştile de gen - pasiunea lui Douglas pentru Claire sau încercările de a motiva situaţia socială din Boston - sînt ne-credibile, artificiale. Claire este directoarea băncii pe care o jefuiesc băieţii. După jaf (în timpul căruia fata e luată ostatic), Douglas se îndrăgosteşte de ea pînă peste cap şi încep o relaţie. Povestea lor pare pusă în film din două motive: în primul rînd pentru a-i da autorului posibilitatea de a se îndrepta spre latura damnată a societăţii din Boston. Din recuperarea trecutului tînărului (poveştile melodramatice cu mama şi cu tatăl său pe care i le relatează lui Claire) trebuie să înţelegem cum în această zonă a lumii nelegiurea se transmite genetic, din tată-n fiu. Această idee o vedem chiar pe genericul filmului, scrisă alb pe negru, acoperirea ei în film prin amintirile lui Douglas fiind, în aceste condiţii, superficială şi demonstrativă. Şi, în al doilea rînd, pentru a întregi dramatismul sfîrşitului: spectatorul trebuie să accepte faptul că, pentru Douglas, o viaţă fără Claire e mai dureroasă decît toate morţile posibile şi că, fără ea, banii şi mandarinele nu au gust. Pentru Douglas nu există pedeapsă mai mare, însă în el rămîne vie speranţa că, aici sau dincolo, o va regăsi pe fată. Prăjituri hollywoodiene foarte dulci.
 
Iar în felul în care îşi fetişizează chipul şi vocea, Affleck seamnănă mult cu ceea ce a făcut Eastwood cu propria persoană, în ultimele sale apariţii ca actor şi regizor.