Frida - Când corpul cedează, sufletul nu are alt sanctuar decât zborul...

În 2002 regizoarea Julie Taymor a renunţat la intelectualismul filmului său postmodern din 1999: Titus pentru figurativul din Frida.

Film deschis de stânga, acesta schiţează viaţa pictoriţei mexicane Frida Kahlo (1907-1954), camarada (căsătorită, divorţată, apoi din nou căsătorită) marelui muralist Diego Rivera, nimfa lui Trotski în prezilele asasinatului său, amantă deopotrivă a bărbaţilor şi a femeilor. Totul într-un context de dezastre fizice şi de dureri fără capăt, care nu vor împiedica înflorirea extraordinarului său talent.

"O bombă cu nasturi", astfel i-a descris arta Andre Breton, o artă hrănită din durerea sa şi a corpului, artă care a ştiut să convoace un întreg univers de fragmente ale ei ca personaj, şi din cultura din care provenea. Născută o dată cu revoluţia, Frida reflectă în tablourile sale distrugerile, suferinţele, mutilările, pierderile, dar şi imaginile de ireverentă bucurie care i-au dominat viaţa şi secolul. La şapte ani e lovită de poliomielită, dar se transformă într-un spirit comic. În 1925 bara unui tramvai îi penetrează bazinul de la măduvă până la pubis: o fractură generală. Frida traduce atunci durerea în arta. Îşi instalează o oglindă deasupra patului şi se pictează pe sine.

Această martiră curajoasă devine o creatură de carne şi sânge în mâinile actriţei Salma Hayek, femeie de foc! Cele două femei se aseamănă într-atât încât se confundă, şi ne surprindeam admirând savoir-faire-ul Şefei Machieuze.

Corpolentul Alfredo Molina îl figurează pe Rivera, un infidel fascinant capabil de orice trădare, însă decis să nu-şi piardă femeia. Întrepătrunşi precum iedera, cei doi protagonişti formează un cuplu cum arareori se vad nu numai la cinema, dar şi în viaţă. Frida e soţia unui geniu, al treilea ochi pe care îl pictează pe fruntea unuia dintre autoportretele ei cele mai emoţionante.

Altfel, în fiecare moment al filmului avem sentimentul că ar fi fost mai multe de spus. Viziunea Fridei asupra lumii nu capătă coeziunea necesară. Ea se îndrăgosteşte de mentorul său, face puţină revoluţie, pictează, visează, suferă puţin. Iată viaţa unei legende. Prea uşor a fost eludată însă problema corpului Fridei, crucială pentru pictura ei, corp de-abia evocat. Acest calvar corporal, sursa atâtor tablouri, este prea factual pentru a corespunde stării de spirit a tablourilor născute din această disperare.

Deşi Taymor are oarecare tentative de a se elibera de multele locuri comune ale convenţiei dramatice (utilizând film gen benzi-desenate ori animarea tablourilor Fridei), filmul nu scapă complet de kitsch. În stereotip se termină, după sex, şi alcoolul şi politica (militantă), precum şi apariţia subliniată şi burlescă a unor personaje precum Trotsky, Picasso sau Rockefeller. Ca şi cum intimitatea unei femei ar trebui făcută publică, sau mai rău, exteriorizată printr-un estetism aproape publicitar între telenovelă şi spot publicitar!

În realitate strigătul Fridei este intern, organic şi rău-mirositor, făcut din proteze şi din ghips, din resturi chirurgicale. Întotdeauna însă tinde spre vitalitate, spre evenimente contrare şi dramatice. Pe de o parte, e nihilismul figurilor care devin pictură, pe de cealaltă, prezenţa semnelor care îi întăresc rezistenţa şi îi dau puterea să se minuneze de lume. Diego Rivera îi sintetizează nu numai pictura, ci şi fiecare expresie senzorială a Fridei: "pictura ei este crudă precum amărăciunea vieţii". Şi aici se referă nu numai la viaţa soaţei sale, ci a noastră a tuturor, la durerea universală a tuturor oamenilor, sentiment care face şi mai tulburătoare şi penetrantă orice figuraţie a pictoriţei mexicane.