Mustăcioara ei...

... pana corbului. Nu rimează, dar e "istorică"; şi totuşi, deşi apare în toate autoportretele Fridei Kahlo - odată cu faimoasele sprîncene-mpreunate -, nu apare în filmul Frida decît spre sfîrşit, cînd Kahlo nu mai era decît un trup chinuit şi zdrobit.

Frida este regizat de Julie Taymor. Ca şi în primul ei film, Titus (după Shakespeare), Taymor face aici dovada unei imaginaţii intense şi ludice, perfect potrivită pentru a poveşti viaţa uneia din cele mai fascinante femei ale secolului trecut. Mexicanca Frida Kahlo a fost un fel de Madonna a vremii sale. În plus, avea şi talent. Bisexuală, căsătorită cu Diego Rivera (care a descoperit-o, dar care era un pictor mult mai slab), Kahlo a fost redescoperită în ultimii ani ca o precursoare a feminismului. Ce nu ştiam (am aflat-o din film) este că a avut o aventură şi cu Troţki, în perioada exilului său mexican: este picant să-l vezi pe marele teoretician / revoluţionar în pat cu o femeie pătimaşă ca Frida, şoptindu-i vorbe dulci şi-apoi trecînd la dictarea unor fraze care încep cu democraţia socială...!

Salma Hayek (care a co-produs Frida şi-al cărei vis era s-o joace pe Kahlo) face aici cel mai bun rol al său, şi este cert că fără pasiunea pe care o pune în interpretarea focoasei mexicance filmul n-ar fi ce este; dar absolut antologic este mai degrabă Alfred Molina (Rivera), comunisto-capitalistul bucălat, bonom şi afemeiat care, deşi nu i-a fost fidel Fridei, i-a fost loial pînă la moarte...

El, împreună cu acea imaginaţie pe care Taymor o lasă să explodeze, surprinzător, pe ecran - vezi scena de după accident, cu doctorii ca nişte radiografii, sosirea lui Diego şi a Fridei la New York (un memorabil "videoclip") şi, evident, finalul - fac din Frida un film ce nu trebuie ratat!