Frida - un film despre o pictoriţă talentată

Nu am văzut celelalte filme despre pictoriţa mexicană Frida Kahlo (vreo şase, printre care şi scurtmetraje), dar cel al Juliei Taymor pot spune că mi-a plăcut cel mai mult. Nu cred că altcineva putea să ajungă atît de tranşant, dar şi de poetic la esenţa artei acestei pictoriţe; şi aceasta ar fi simpla bucurie de a fi în viaţă. The hours al lui Stephen Daldry dorea a ne face să înţelegem că bucuriile în viaţă sunt trecătoare, dar există, dar filmul (de oricîte ori l-ai vedea) degajă morbiditate prin toţi porii. În Frida povestea vieţii (scurte) a pictoriţei accidentate grav la 18 ani, revenită miraculos la viaţă, dar care a suportat peste 30 de operaţii, a stat în gips, şi-a văzut amputat piciorul drept, a făcut pneumonie şi a murit la 47 de ani, ca să nu mai vorbim de suferinţele provocate de iubirea prea puternică pentru pictorul mural Diego Rivera (care o iubea şi el dar nu se putea abţine să n-o înşele), toate aceste încercări, aşadar, nu par pe ecran decît un pretext (paradoxal) pentru o celebrare a miracolului de a fi în viaţă. Şi acest miracol e atît de viu, de carnal şi de colorat cum numai în Mexic putea răsări, în culorile lui intense, ca după ploaie, care te fac să vezi estompat atunci cînd ieşi din sală toate clădirile şi tot ce e în oraş, ca şi cum tot peisajul, de altfel real, s-ar afla în spatele unui voal, care i-ar accentua irealitatea. De asta în toate secvenţele care se petrec în Mexic culorile sunt extrem de intense şi de asta în cele din Statele Unite sau de la Paris totul e desaturat, cu excepţia eroinei, care apare astfel ca într-un colaj - ruptă dintr-un loc şi lipită într-altul (ea nesuportînd nici uşurătatea modului de viaţă american, nici preţiozitatea celui francez).


Julie Taymor a rezonat perfect cu tablourile şi a intuit reţeta unui film biografic extrem de reuşit, în care viaţa şi opera nu sunt două chestii separate, ci trec dintr-una într-alta, sunt într-o continuă glisare, astfel încît viaţa pare uneori nu subiect pentru artă, ci ea însăşi o construcţie suprarealistă, la fel cum tablourile sunt vii în tot ce au mai dureros şi mai ascuţit. Puţine filme biografice reuşesc să fie atît de vii. Majoritatea vorbesc despre personalităţi deja moarte, aşa că pe undeva în firul narativ (care îl însoţeşte pe cel al vieţii) apare acea "nerăbdare" de a ajunge odată la capitolul final. Frida nu o are. Şi nici nu încearcă să îţi creeze vreun sentiment de veneraţie, de respect faţă de cineva inaccesibil cum fac majoritatea filmelor biografice, mai voalat sau mai explicit.

Pe de altă parte, Frida nici nu pare un film despre artă, nu o vedem pe Frida Kahlo pictînd jumătate din film. Tocmai, ea nu a urmat studii de specialitate şi s-a apucat de pictat în luna în care, imediat după accident, a stat în pat, într-o platoşă de gips. Mai tîrziu, Frida a continuat să picteze, dar după ce l-a cunoscut pe Diego Rivera dragostea a trecut pe primul plan. Rivera, artist celebru, era primadona, iar Frida şi-a ocupat locul de soţie. Dar filmul are rara capacitate de a păstra pictura prezentă tot timpul. Uneori sunt cadraje picturale ireproşabile, culorile vii fiind spălate de soarele torid al Mexicului. Alteori sunt scurtcircuite în fluenţa poveştii, intermezzo-uri rezumative, cum e cel al călătoriei cuplului în Statele Unite, care au prospeţime şi punctează ludic-suprarealist o construcţie sobră, dinamitînd astfel iluzia de realitate. Vin apoi momentele de inspiraţie ale Fridei, de pildă atunci cînd peste piciorul din cada băii vede Rockfeller Center şi din vîrful lui prăbuşindu-se Diego (după ce Nelson Rockfeller i-a anulat comanda pentru că a îndrăznit să-l picteze pe Stalin). În realitate, tabloul "Sinuciderea lui Dorothy Hale" a fost inspirat de povestea tristă a unei foste dansatoare de la Ziegfeld, care s-a aruncat de la fereastră. Sau mai e secvenţa în care de pe geamul locuinţei triste din New York, în faţa zgîrie-norilor gri şi cu dor de casă, Frida vede spînzurată de o frînghie de rufe o rochie. Imaginea va deveni tabloul "Rochia mea e agăţată acolo" (1933).

Cu alte cuvinte, deşi nu e, pictura e prezentă tot timpul în biografia Fridei Kahlo, ea fiind poate nu o terapie, ci un mod de a comunica cu sine în singurătatea cu care s-a confruntat de-a lungul vieţii. "N-am ştiut niciodată că sunt suprarealistă pînă n-a venit Breton în Mexic să-mi spună" - declara ea. Breton apare şi el fugar în film. Dar Troţki are un capitol aparte. Frida Kahlo a avut o aventură cu el şi după ce acesta a fost asasinat ea a fost o vreme suspectă. Însă filmul trece sub tăcere alte presupuse aventuri cum ar fi cele cu actriţele Dolores Del Rio, Paulette Godard, Maria Felix sau cu pictoriţa americană Georgia O’Keefe. La fel cum trece sub tăcere tentativele de suicid. Probabil că nu discreţia a oprit-o pe regizoare, ci dorinţa de a nu încărca prea mult scenariul. Înainte să moară, la 47 de ani, Frida Kahlo scria în jurnal: "Sper să nu mă mai întorc niciodată". N-a prea fost aşa. Filmul o aduce la viaţă şi probabil că i-ar fi plăcut nonconformistei care fuma, bea tequila, cînta la petreceri şi spunea bancuri porcoase. Ar fi recunoscut în el ceea ce a ţinut-o vie, convingerea că viaţa e frumoasă indiferent de cît de mult îţi dă să duci.