Vom posta timp de 5 zile, în fiecare seară, pe siteul LiterNet.ro şi pe blogul Film Menu (http://filmmenu.wordpress.com/) câte un articol dedicat celor 5 lungmetraje realizate de Jafar Panahi până acum, deoarece, înainte de a fi fost nefericitul subiect mediatic al unor petiţii care încearcă să îi readucă libertatea, Panahi a fost unul din marii cineaşti ai lumii.
Sperăm ca eforturile unite ale tuturor susţinătorilor libertăţii de exprimare să ducă la eliberarea lui Jafar Panahi şi a tuturor celorlalţi artişti închişi din raţiuni politice în Iran.
Petiţie pentru eliberarea lui Jafar Panahi: http://www.ipetitions.com/petition/solidarite-jafar-panahi/
***
Filmul a câştigat Marele Premiu al Juriului în cadrul secţiunii Un Certain Regard de la Cannes în 2003.
Filmul începe abrupt în mijlocul unui jaf într-un magazin de bijuterii. Un bărbat cu un pistol în mână este blocat înăuntru de către gratiile căzute după declanşarea alarmei. Îl împuşcă pe cel care refuză să-i dea cheile seifului şi apoi îşi pune pistolul la tâmplă. Filmul sare după aceea înapoi în timp cu câteva săptâmâni. Hussein, jefuitorul, găseşte o poşetă împreună cu Ali, fratele femeii cu care urmează să se căsătorească şi singurul lui prieten. Intrigaţi de suma imensă trecută pe chitanţa unui colier, ei încearcă să viziteze magazinul de unde provine chitanţa, însă nu sunt lăsaţi să intre de către managerul magazinului, care le vorbeşte prin uşa de sticlă. Simţindu-se foarte jignit, Hussein se întoarce la magazin îmbrăcat la costum şi însoţit de Ali şi de sora lui. Îşi dau seama că nu îşi permit nimic şi sunt din nou poftiţi afară, însă mai subtil. Între timp, Hussein face livrări de pizza. La un moment dat, ajunge la o adresă unde poliţia arestează tineri pentru că beau alcool, dansează şi socializează cu sexul opus la o petrecere. Aproape de final, Hussein ajunge în casa unui tânăr bogat, care se plânge că îi e greu să se adapteze vieţii în Iran după mai mulţi ani petrecuţi în Statele Unite ale Americii.
Începutul filmului prezintă într-o manieră obiectivă un jaf. Atitudinea obiectivă este sugerată şi de aparatul de filmat, care priveşte doar înainte, fără să prezinte acţiunile personajelor care ies de multe ori din cadru. Filmul începe astfel deoarece aceasta era singura modalitate în care putea fi prezentată dubla perspectivă asupra unui eveniment pe care credem că îl înţelegem, la fel cum credem că înţelegem o ştire oarecare despre un jaf. Realizatorul nu vrea să îl dezvinovăţească pe infractor, ci doar să ne ofere o posibilă înţelegere a evenimentului.
Pe tot parcursul filmului, Hussein este ca un vas care se umple încet cu tot ce aude şi vede. Aproape toate personajele cu care interacţionează sunt foarte locvace. El tace şi îi ascultă pe cei care vorbesc şi vorbesc. În apartamentul tânărului bogat, Hussein ascultă lamentările acestuia în timp ce se plimbă prin casa luxoasă. Trecând din cameră în cameră, vocea continuă să se audă urmărindu-l. Încet, este estompată de un jazz linguşitor şi de sunetul unei mici fântâni arteziene. Protagonistul încearcă să scape de toate astea şi sare îmbrăcat în piscină. Una dintre ultimele imagini ale filmului este cea a oraşului noaptea, pe al cărui fundal sonor se aude râgâitul nepăsător al lui Hussein. Surprinsă de o complicată mişcare de aparat, scena unei arestări nocturne văzute de la o fereastră devine icoana unei imagini probabil des întâlnite în Iran.
Chipul lui Hossain Emadedin, actorul amator care îl jocă pe Hussein, nu trădează nicio emoţie. Doar două sunt momentele în care Hussein are crize scurte care îl fac să-şi dea ochii peste cap, dar din care îşi revine imediat. În rest, efectul celor văzute este cu greu observabil în mimica lui. Vizionarea şi asimilarea filmului cer astfel un efort de empatizare din partea spectatorului, care se ajută mult de contextul în care se află personajul. Cei care vor simţi şi înţelege cu adevărat emoţia situaţiei vor vedea şi efectele pe faţa impasibilă a protagonistului. Jafar Panahi nu încearcă să stoarcă emoţia din privitor cu orice preţ şi îşi asigură astfel comunicarea doar cu cei care îl pot înţelege. Nu lasă o cale de mijloc. Această manieră de a conduce actorii are ceva curat şi puternic în ea. Tot filmul conţine un tip de pudoare sau de discreţie. De aceea, împuşcătura fatală este auzită din afara cadrului. Refuzând să prezinte înregistrarea audio a uciderii unui cuplu de către un urs, Werner Herzog spunea că există o demnitate în moartea unui om pe care el simte nevoia să o respecte. Şi despre deminitate şi respect reciproc este filmul lui Panahi. Imaginea sângeroasă a cadavrelor ar fi denaturat, prin şocul produs, perspectiva şi provocarea reală cu care suntem puşi faţă în faţă- aceea că personajul s-ar putea să nu fie un bolnav psihic şi că în urma unui minim efort am putea chiar spune că îl înţelegem, deşi nu ne-am putea identifica cu el. Nu, asta nu!
Suita micilor evenimente la care el este martor sau participant nu prezintă nimic excepţional. Pentru cei mai mulţi dintre noi jignirile care ne rănesc zi de zi sunt lipsite de dramatismul unei înjurături. Subtilitatea atitudinilor prin care ni se arată dispreţ aproape ne determină să le trecem cu vederea. Lipsa de spectacol creează aparenţa că acest şir de momente care îl impresionează pe protagonist au început demult şi noi le vedem doar pe cele dinaintea izbucnirii sale - toate micile detalii care macină încet demnitatea şi respectul de sine al unui om: încercarea unui vechi prieten de a trece peste stânjeneala întâlnirii şi dispreţul mascat cu ajutorul unui bacşiş mai mare, discuţia prin uşa de sticlă- nasc lent în Hussein dorinţa de a face ceva, de a reacţiona într-un mod. Nereuşind sa găsească o cale de a schimba ceva, el alege forţa.
Deşi specific prin detaliile oferite, filmul lui Panahi vorbeşte despre o problemă întâlnită şi în alte societăţi: imposibilitatea unei comunicări reale în afara unor convenţii sociale tot mai rigide.
Talaye sorkh / Aur roşu aprins
Iran, 2003
regie: Jafar Panahi
scenariu: Abbas Kiarostami
imagine: Hossein Djafarian
montaj: Jafar Panahi
muzică: Peyman Yazdanian
cu: Hossain Emadeddin, Kamyar Sheisi, Azita Rayeji.