Vom posta timp de 5 zile, în fiecare seară, pe siteul LiterNet.ro şi pe blogul Film Menu (http://filmmenu.wordpress.com/) câte un articol dedicat celor 5 lungmetraje realizate de Jafar Panahi până acum, deoarece, înainte de a fi fost nefericitul subiect mediatic al unor petiţii care încearcă să îi readucă libertatea, Panahi a fost unul din marii cineaşti ai lumii.
Sperăm ca eforturile unite ale tuturor susţinătorilor libertăţii de exprimare să ducă la eliberarea lui Jafar Panahi şi a tuturor celorlalţi artişti închişi din raţiuni politice în Iran.
Petiţie pentru eliberarea lui Jafar Panahi: http://www.ipetitions.com/petition/solidarite-jafar-panahi/
***
Filmul a câştigat premiul Leopardul de Aur în cadrul ediţiei din 1997 a Festivalului de Film de la Locarno.
Problema unui artist care vrea să vorbească despre realităţile sociale din ţara lui, când autorităţile nu vor ca aceste aspecte să fie discutate, e că nu poate să spună tot. Şi-atunci, alegerea unui protagonist-copil, cu o înţelegere limitată, e un truc eficient: un astfel de personaj-narator ne va conduce printr-o poveste din care pricepem mai multe decât pricepe el, şi, dacă unele lucruri nu se clarifică nici până la sfârşit, ne resemnăm uşor: am urmărit un personaj care nu ştia unde să caute. Ȋn primele două lungmetraje ale sale (Badkonake Sefid / Balonul alb şi Ayneh / Oglinda), Jafar Panahi foloseşte un narator naiv; e relevant că al treilea lungmetraj al său (Dayereh / Cercul) a fost interzis de cenzura iraniană.
Ayneh / Oglinda începe în momentul în care protagonista de vreo şapte-opt ani, Mina, iese din clădirea şcolii şi vede că mama ei n-a venit să o conducă acasă. Primul cadru al filmului e o panoramare lungă şi atent coregrafiată de jur împrejurul unei intersecţii aglomerate şi e în acelaşi timp o mostră excelentă de virtuozitate cinematografică şi o bucată de film de ficţiune care are toată autenticitatea unui documentar. E destul să vedeţi şi să auziţi traficul din Teheran ca să vă convingeţi cât de greu îi va fi Minei să ajungă acasă. Urmărind-o pe protagonistă, aflăm câteva obiceiuri şi legi ale iranienilor (la un moment dat, Mina urcă pe scările din faţă ale unui autobuz şi e dată afară - trebuie să intre pe celelalte scări, în secţiunea femeilor), sau auzim câteva fragmente de discuţii din autobuz, sau vedem cum Mina devine tot mai îngrijorată că nu va ajunge acasă. De regulă, actriţa e filmată în planuri medii: nu numai că nu putem şti precis ce se întâmplă în jurul ei, dar de multe ori nici nu putem vedea în cadru de unde vin zgomotele şi vocile pe care le auzim.
Numai că, dacă alegerea naratorului-copil e un truc eficient, e şi un truc frecvent folosit şi, până la urmă, unul limitat. Să spunem doar că emoţiile unui personaj-copil pot să rămână mai intense pentru personaj, decât sunt pentru spectator. Dar nu e cazul filmului lui Panahi: tocmai când mă întrebam cât mi se poate cere să empatizez cu o fetiţă cu o mână în ghips purtată de-a lungul unui drum, filmul a luat o întorsătură neaşteptată: presupusa Mina se uită spre cameră, îşi scoate ghipsul şi anunţă că nu vrea să mai joace - filmul pe care îl urmăream, admirându-i autenticitatea, se dovedeşte a fi ficţiune.
Din a doua parte a filmului lipsesc panoramările atent coregrafiate şi planurile medii cu actriţa, iar sunetul e mai puţin fluid: după ce-şi abandonează rolul, fetiţa pleacă înspre casă şi echipa de filmare o urmăreşte pe ascuns, înregistrând-o de la distanţă. Ȋntre drumul din filmul-în-film şi drumul din film există doar atâtea similitudini încât să iasă la iveală diferenţele: în realitate, fetiţa e mai îndrăzneaţă şi cere indicaţii trecătorilor, neştiind încotro să meargă - dar asta nu înseamnă că îi e uşor să se descurce, într-un oraş atât de mare şi aglomerat; e cu un an mai mare decât personajul ei şi se revoltă că trebuie să interpreteze o fetiţă mică şi plângăcioasă, dar realizatorii filmului îi percep revolta ca pe o copilărie şi îşi propun să o înlocuiască cu o actriţă talentată. Când fetiţa se reîntâlneşte cu o bătrână pe care am văzut-o mai devreme în autobuz, aflăm că bătrâna a fost angajată să facă figuraţie - nu a fost filmată, pur şi simplu, pentru că s-a nimerit să fie acolo-, dar ce îi povestea atunci pasagerei care stătea lângă ea pare să fie valabil şi în realitate. Ȋn mod paradoxal pentru un film care imită viaţa, e greu să mai distingem ce e autentic şi ce e inventat. Ambele jumătăţi din Oglinda prezintă un drum spre casă - unul fictiv şi unul adevărat, dar ambele arătate în timp real -, aşa că avem iluzia că urmărim o acţiune continuă, dar şi această iluzie e spulberată: un taximetrist îi spune fetiţei că a văzut-o când filmau o scenă reuşită, în urmă cu vreo două săptămâni. Trebuie spus că a doua jumătate a filmului nu e, nici ea, opacă: fetiţa e mai departe de cameră, şi uneori microfonul nu-i captează vocea, dar firul acţiunii e destul de uşor de urmărit - cam cum ar fi într-un film de ficţiune. Dar probabil că, până la sfârşitul filmului, oricum nu mai credeţi că vi se prezintă o felie de viaţă.
Ayneh / Oglinda
Iran, 1997
regie şi scenariu: Jafar Panahi
imagine: Farzad Jadat
montaj: Jafar Panahi
cu: Mina Mohammad Khani, Kazem Mojdehi, Naser Omuni.