Scriu această postare cu o mare vinovăţie în suflet. Vinovăţia celui care nu apreciază cu adevărat miracolul care se întâmplă pe o scenă de teatru. Vinovăţie pentru că mi-e şi ruşine, da, foarte ruşine, să vă spun cât de puţine piese am văzut în ultimii ani. Vinovăţie cu atât mai mare cu cât îmi place fantastic de mult la teatru. Atunci când reuşesc să ajung...
Aseară am simţit că s-a schimbat ceva în mine. Care a potenţat vinovăţia de care spuneam şi a adus-o până în momentul în care mi-am spus mie însumi "aşa nu se mai poate, măh, nemernicule...". Şi ştiu că de acum înainte o să mă vedeţi mai des în teatrele bucureştene (şi nu numai) şi o să vedeţi cum am văzut eu piesele la care am fost :)
Aseară am avut privilegiul de a participa la ultima repetiţie înainte de premieră a piesei Ivanov de Cehov, în regia maestrului Andrei Şerban, la invitaţia Cristinei Bazavan. Am mers înspre Teatrul Bulandra din Grădina Icoanei relaxat, fără nici un stres, dar curios să văd cum va fi, era o premieră pentru mine. Şi vă spun acum (la doar 3 ore de la ieşirea din teatru, da scriu acest text la 01.20 noaptea, căci nu am avut răbdare până dimineaţă, îl pun în draft şi apoi îl public...) că nu m-am aşteptat să se întâmple furtuna care s-a întâmplat în sufletul meu. Care are în mai mică măsură legătură cu piesa pe care am văzut-o şi cea mai mare legătură cu mine. Dar ce s-a întâmplat acolo a fost declanşatorul...
Aş vrea să vă spun ceva, în termeni elevaţi, despre jocul actorilor pe care i-am văzut aseară. Dar nu pot face aşa ceva, nu mă pricep eu la aşa ceva, nu pot da verdicte pentru că nu am criteriile necesare. Eu pot să vă spun, de la peluză, cum mă ştiţi, că m-au impresionat teribil. Vlad Ivanov, unul din preferaţii mei ever, m-a făcut, din nou, să îmi ţin respiraţia. Pe Mirela Oprişor am mai văzut-o, dar niciodată atât de teribilă... Marius Manole, căruia îi port o simpatie nenegociabilă, făcând un rol care o să îmi rămână multă vreme în minte. Victor Rebengiuc, ah, acest maestru al firescului ridicat la rang de artă. I-am descoperit cu imensă plăcere (da, spre ruşinea mea, nu îi mai văzusem...) pe Cornel Scripcaru, Manuela Ciucur şi Ioana Anton. Toţi ceilalţi de pe scenă m-au făcut să simt că ceva se întâmplă cu mine. M-au făcut să mă simt vinovat că nu vin să îi văd mai des.
Maestrul Andrei Şerban? Habar nu am unde e prin piesa asta. Că nu mă pricep. Dar cred că e un fel de zeu de ăla buclucaş, care, deşi nu se vede, este prezent peste tot. Şi care îşi lasă creaţia şi creaţiile să îşi trăiască rolurile. Şi să le trăiască şi pentru noi. Totul e atât de firesc în Ivanov încât, de fapt, eu cred că piesa nici nu are regizor...
Nici măcar nu ştiu dacă ce am văzut e o capodoperă sau nu. Şi nici nu mă interesează. Pentru mine e una din piesele care o să însemne toată viaţa ceva şi care o să îmi aducă aminte de faptul că mă pot face vinovat nu neapărat făcând ceva, ci nefăcând ceva. Pentru mine ceea ce am văzut aseară este o capodoperă. Pentru că m-a schimbat. Pentru că m-a făcut să-mi doresc să mă schimb.
Ca să nu credeţi că am căzut în găleata cu nostalgism melancolic, dacă îmi permiteţi barbarismul (necesar pentru o şi mai necesară rupere de ritm şi aducere a textului în ceea ce eraţi obişnuiţi pe blogul meu), vă pot spune că Ivanov este despre branding. Văzut şi înţeles pe 3 niveluri. Brandingul pe care ţi-l faci tu în mintea ta, oglinda aia în care te vezi sau crezi că te vezi. Aici Vlad Ivanov este, din nou, magistral. Apoi e vorba despre brandingul pe care ţi-l fac ceilalţi şi care funcţionează pe principiul "nu eşti ceea ce crezi tu că eşti, ci ceea ce cred ceilalţi despre tine". Aici scena în care ceilalţi discută despre Ivanov, aşezându-se în faţa reflectoarelor şi luând nişte trăsături demonice este fantastică. Şi apoi mai este vorba despre brandingul pe care tu, ca spectator, îl vezi că se întâmplă în ceea ce te priveşte. Pentru că, aşa cum se întâmplă când vezi mari actori pe scenă, pentru o fracţiune de secundă (sau mai multe...) te trezeşti că tu eşti personajul acela, că tu îţi joci propria viaţă. Şi respiraţia ţi se opreşte, transpiri brusc şi te forţezi să ieşi din starea aia, care nu îţi place, nu, nu îţi place, pentru că te-a făcut să te vezi aşa cum credeai că nu eşti...
Mulţumesc tuturor celor care au fost pe scenă aseară pentru o seară care de azi este a mea şi doar a mea :)