Ivanov e aparte între personajele lui Cehov. E depresiv, introspectiv şi se urăşte. Nu vrea nimic concret. Nu-şi doreşte decît să nu se mai plictisească. Şi să nu se mai simtă vinovat, deşi nu ştie care-i e vina. E conştient de faptul că totul se risipeşte în jurul lui, căsnicia, moşia, banii. E sincer cînd spune că nu asta a vrut. Îl agasează şi îl paralizează propria incapacitate de a ieşi din criză. Depresia are asupra vieţii lui efectul pe care o gaură neagră îl are asupra materiei. Nu trăieşte nici într-un trecut autoeroiza(n)t, nici într-un viitor de neatins, iar prezentul e numai nefericire.
Ivanov e atipic şi pentru cunoscuţii lui, oameni, să le zicem, normali: mai mult sau mai puţin labili şi înfrînţi de viaţă; sînt răi şi/ sau slabi în mod firesc, bîrfitori ca (şi cu) toată lumea, cupizi şi trăitori în clişee, fără dubii sau încercări de autoevaluare. Vor bani şi fericire. Le-au avut sau le vor avea. Cu siguranţă! Vorbesc despre businessuri, se întîlnesc la party-uri unde se plictisesc de moarte. (Englezismele aparţin spectacolului şi au, probabil, rolul de a aduce textul în contemporaneitate.) Pentru ei, Ivanov, nefericitul, care tînjeşte să înţeleagă ce i se întîmplă, e un animal ciudat şi periculos. Trebuie exclus, dar numai după ce a fost umilit, bîrfit şi judecat. Ca şi cum autoexcluderea fără voie din propria viaţă nu ar fi de ajuns.
Asta, la Cehov. La Bulandra, Vlad Ivanov, interpretul rolului principal, ne oferă, şovăielnic, un Ivanov moale, un pic trist, un pic supărat şi prea ritos în momentele dramatice. Alexandru Pavel, în rolul doctorului Lvov, are un joc declamativ răstit, aşa încît, la final, momentul provocării devine lipsit de tensiune. Mirela Oprişor (Anna Petrovna, bolnava soţie a lui Ivanov) - aceeaşi monotonie, indiferent că personajul e într-un moment de resemnare sau de încercare de seducţie, şi aceeaşi lipsă a dozării. La Ioana Anastasia Anton, lipsa fineţii şi ţipatul excesiv (dacă există aşa ceva) pot fi puse pe seama lipsei de experienţă. Ceea ce nu putem spune însă despre Marius Chivu.
Un... trăirism exacerbat străbate o bună parte a distribuţiei şi se manifestă în principal prin ţipete şi agitaţie. În schimb, personajele sînt insuficient conturate: nu avem surprize, stări diferite, nu avem gesturi, situaţii, o construcţie care să creeze tensiune, emoţie - "carnea" de vorbeam mai înainte.
Spaţiul de joc a fost mărit prin eliminarea rîndurilor din lateralele scenei. Au apărut astfel noi zone, care au fost folosite pentru că... există. Cehov ne-a învăţat că puşca, dacă e pe scenă, e musai să tragă cineva cu ea. Dar ideea era de necesitate a motivaţiei, nu a gratuităţii.
Pe drumul cel bun al construcţiei personajelor sînt Dana Dogaru, Radu Amzulescu şi Ana Ioana Macaria (chiar dacă interpreta Babakinei îşi mai "uită" uneori personajul într-o singură "notă"). Dinamismul vine de la Marius Manole, cu unele scurte derapaje de nehotărîre asupra caracterului veros, de businessman fără capital, al lui Borkin. Iar bucuria vine de la Victor Rebengiuc, în prima parte a spectacolului, căruia i se alătură Cornel Scripcaru, în a doua. Fin, cu explozie, atunci cînd trebuie, cu emoţie suprimată, atunci cînd se cere, cu măsură, cei doi actori îşi conturează personajele astfel încît să fie veridice. Îl credem pe contele lui Victor Rebengiuc şi cînd îşi plînge de milă, şi cînd e nesimţit din plictiseală sau antisemit, şi cînd îşi regretă răutăţile. Îl credem şi pe Lebedev al lui Cornel Scripcaru, fost tînăr progresist devenit un beţiv patetic, aflat sub strictul control al unei neveste obsedate de bani, scîrbit de oamenii care-l înconjoară, dar care încearcă, totuşi, să rămînă normal. Şi, toate astea, fără a uita nota amuzantă pe care personajele lor o au, pentru că aşa e Cehov.
Totuşi, e prea puţin pentru un spectacol care, cu tot cu pauză, durează trei ore şi trei sferturi. Nu e cool, ar zice Borkin.