Ivanov, care se joacă la Teatrul Bulandra, obţine performanţe într-un timp foarte scurt, pentru că este făcut de o echipă profesionistă. Cehov avea 26 de ani când a scris piesa, în doar zece zile. Un secol mai târziu, Andrei Şerban monta Ivanov în doar cinci săptămâni şi jumătate.
Regizorul şi ai lui au făcut ce alţii fac în câteva luni. Au realizat un spectacol cu multe scene de pus în ramă. Povestea este bine spusă, interpretările sunt remarcabile, dar viteza are şi dezavantajele ei. Ivanov nu este perfect reglat, există decalaje de interpretare, iar distribuţia nu s-a strâns, încă, într-o falangă impenetrabilă. Victor Rebengiuc, Marius Manole şi Cornel Scripcaru iau tot caimacul într-un spectacol în care toată lumea are ocazia să strălucească.
Deşi totul se învârteşte în jurul lui Ivanov, personajul este la început atât de absent, încât se transformă într-unul secundar. Astfel, focusul se schimbă de pe personajele principale pe toţi cei pe care Ivanov îi face să sufere sau cu care se intersectează la un moment dat. Poate fi intenţia lui Cehov, care şi-a construit personajul în acest mod, poate fi efectul interpretării discrete a lui Vlad Ivanov sau chiar voia regizorului.
Rebengiuc. Perfect
Mirela Oprişor joacă la potenţial maxim, dar drama e de multe ori o capcană care îi prinde glezna şi o ţine pe loc. Jocul ei pare de multe ori întrerupt de deciziile pe care trebuie să le ia, iar personajul ei nu s-a conturat, încă.
Marius Manole face un personaj negativ mare, un rol oarecum atipic pentru el - fizic, de contact permanent cu mediul şi uneori mai impetuos decât ar fi cazul -, dar bine împlinit, cu o prezenţă puternică, un tub de oxigen pentru spectacol. Andrei Şerban a ştiut să-l scoată pe Manole din retorta rolurilor de băiat bun şi să-i dea posibilitatea să joace altceva. Prin acest rol, Manole şi-a amintit de ce s-a făcut actor. Victor Rebengiuc joacă cu o foame de debutant şi cu o precizie de geniu incontestabil (domnule Rebengiuc, vă rog să nu mă sunaţi la redacţie şi să-mi spuneţi că am exagerat, pentru că n-o să vă răspund la telefon) rolul unui bătrânel "adolescentin".
Rebengiuc n-are cum să rateze o nominalizare la premiul UNITER pentru rol secundar, categorie la care ar avea de furcă, probabil, cu ceilalţi doi grei ai spectacolului: Marius Manole şi Cornel Scripcaru. Rebengiuc construieşte admirabil un personaj care are vârsta pe care el însuşi o poartă (78 de ani) şi ne arată cum senectutea te apropie cel mai mult de copilărie, de răsfăţ, de alint şi de ludicul ţinut până atunci în frâu. Cornel Scripcaru, uluitor, este o revelaţie a spectacolului, cu un rol de sufletist neîndemânatic care mai scapă din când în când din lesa unei neveste zgârcite. Performanţa lui aduce aminte de interpretarea din Căsătoria, de Gogol.
Dacă Dabija alegea să facă Un duel, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu dureri la fel de mari, consumate aproape în şoaptă, şi cu puţine izbucniri, Şerban a ales să-şi lase actorii să erupă ca nişte vulcani, astfel că scena se transformă de multe ori într-un teren de luptă pentru tonalităţile ridicate. Unii spectatori ar putea considera că se ţipă un pic mai mult decât este cazul. Vlad Ivanov din Un duel este mai calibrat, ca actor, decât în Ivanov.
Haos controlat
Andrei Şerban şi Daniela Dima au făcut o traducere a textului care aminteşte de intervenţiile chirurgical-lingvistice ale lui Radu Afrim, apelând uneori la expresii mai evidente, unele funcţionale, altele mai puţin funcţionale ("cea mai hot femeie din gubernie" - exemplu negativ).
Andrei Şerban reuşeşte să facă un spectacol fresh, cursiv şi actual, dar intenţiile lui nu par întotdeauna clare. Există şi o explicaţie, pe care o dă chiar regizorul! Şerban a ales să-l monteze pe Cehov apelând la tehnicile lui Cehov însuşi, şi mai puţin la tehnicile lui Andrei Şerban. Regizorul inserează în poveste mici elemente de parodie, încât creează impresia că nu asişti nici la tragedie, nici la vodevil, şi te provoacă să stai în echilibru pe firul suspansului compus din seriozitate şi ridicol. "Când un personaj devine prea emotiv, autorul introduce un efect comic, ca să rupă emoţia. Când comedia e în pericol să devină farsă, un gest dureros de sensibil schimbă situaţia", clarifică Şerban opţiunea sa.
Aşadar, Şerban a respectat indicaţiile dramaturgului şi s-a pus pe sine în transa stilistică a lui Cehov. "Trebuie să fim atenţi la detaliu: dintr-o secundă în alta, ceva se schimbă, ca în viaţă. Un moment e trist, altul ridicol, altul misterios". Regizorul jonglează abil cu luminile. Light-design-ul său rafinat oferă multiple schimbări de perspectivă, este narativ şi introspectiv. Şerban introduce inteligent monologurile personajelor, chemându-i pe actori în genunchi, acolo unde se termină scena, la câţiva centimetri de primul rând, într-o lumină albă, puternică. Acolo este momentul adevărului, pentru că lumina directă este echivalentă cu gros-plan-ul în cinema. Interpretarea trebuie să fie la milimetru, şi niciun actor nu dă chix acolo. Foarte plastice sunt şi compoziţiile statice din unele deschideri de scene, care amintesc de tablourile impresioniştilor Cézanne, Degas sau Renoir şi evidenţiază mut declinul burgheziei.
Ivanov, în regia lui Andrei Şerban, este genul de spectacol-eveniment de care teatrul românesc are nevoie ca de aer. Detaliile acum incompatibile nu sunt ireconciliabile. Ca la orice spectacol bun, lucrurile se strâng, se adună, în timp.