O boală a sufletului - The King's Speech

Presat de izbucnirea războiului, Bertie (aşa cum îl alintă familia pe regele George al VI-lea al Marii Britanii) se luptă cu sine. Cu cît presiunea creşte în stradă şi în mesajele neoficiale dar rău-prevestitoare ale miniştrilor săi, cu atît mai mult regele se izolează mai mult într-o cameră sărăcăcioasă cu logopedul său. Filmul regizat de Tom Hooper, The King's Speech, nu pare să ţină cont prea mult de detaliile vieţii regale, nici de hotărîrile luate pe muchie de cuţit împotriva agresiunii exterioare. M-am întrebat, şi cred că mulţi alţii au făcut-o: de ce nu a folosit regele o persoană care să-i citească discursurile, mai ales că vorbitul pentru naţiune se făcea prin intermediul undelor, la radio?
 
Cred că exact acest aspect e ţintit de regizor, pe el se mizează pînă la sfîrşit: prezentarea, într-o manieră fină, a respectului Casei Regale pentru popor. Sigur că vorbele ar fi fost ale regelui, chiar şi citite de altul. Sigur că mesajele n-ar fi fost mai puţin hotărîtoare pentru naţiune, dar s-ar fi pierdut ceva inestimabil pentru orice conducător, fie el rege sau nu. S-ar fi pierdut ceea ce face suflul unei mulţimi, acel timbru vocal însoţit de suflet al omului care îţi spune că trebuie să rezişti alături de el unei încercări grele care bate la uşă, că poţi să treci pe lîngă perspectiva războiului fără groază, ba chiar făcînd ceva planuri de viitor.
 
Cu asta se luptă George al VI-lea (Colin Firth), spre onoarea lui şi a celor pe care îi conduce. Trebuie să-şi învingă bîlbîiala pentru ceilalţi, nu pentru sine însuşi. El ar putea fi fericit aşa, cu soţia şi cele două fiice, fără să-şi dorească coroana pe care fratele său i-o pune practic în braţe, mistuit de iubirea pentru o femeie care nu poate deveni regină.
 
Secvenţele cu Lionel (Geoffrey Rush), actorul ratat pe poziţie de logoped care face această meserie bazîndu-se pe extraordinara lui intuiţie şi pe experienţă în sfera umanului sînt savuroase dacă le iei ca atare: relaţiile care impun distanţă afectivă între medic şi pacient sînt proiectate în sens invers, ca un şarpe care îşi înghite coada, după o reprezentare mai veche a universului. Tulburările emoţionale nu îşi pot afla izbăvirea într-o simptomatologie rece şi calculată, bazată pe diverse reţete. Şi Lionel ştie asta chiar dacă recitarea lui din Shakespeare nu face din el un mare actor, în schimb poate obţine multe premii jucînd cu prietenul său cîteva scene.
 
Cred că aceşti doi mari actori au adus o perspectivă în plus pentru ceea ce înseamnă Casa Regală, spre deosebire de alte filme "cu regi" şi "cu regine".
 
Pentru mine a fost foarte importantă secvenţa de final, cînd omul care se adresa poporului pe post de rege, e privit în dublu sens, el este în acelaşi timp şi Bertie, dirijat de prietenul său, ca şi cum, în faţa microfonului, s-ar afla un om cu o vioară sau un violoncel. El trebuie să scoată acele sunete care să liniştească mulţimile.
 
Referitor la discurs şi la microfon, care par de coşmar pentru Bertie, cine îşi aminteşte de aceeaşi temă în The Aviator, filmul lui Martin Scorsese? Avem şi acolo o scenă finală, aceea cînd Howard Hughes, interpretat de Leonardo DiCaprio, un om bogat şi inventiv, care are şi el de înfruntat un handicap sau sa-i spunem "o boală a sufletului", se uită cu groază la zecile de microfoane care îl înconjoară şi trebuie să pară calm, liniştit, coerent în vorbire şi în gîndire pentru a-şi susţine cauza în faţa unei mulţimi hotărîte să-l sancţioneze la cea mai mică urmă de slăbiciune?