Uşor, de Oscar - The King's Speech

Filmele britanice cu succes de casă considerabil vînd poveşti lejere. Sînt construite după o reţetă hollywoodiană clasică, a cărei acţiune, din punct de vedere dramatic, îmbracă poli narativi pe care, în termeni propuşi de Tzvetan Todorov, i-am putea rezuma astfel: ordine - dezordine - restabilirea ordinii. Faţă de ceea ce vedem în mod normal în producţiile de peste ocean, filmele britanice de succes aduc cîteva grame de exotism, prin care istoriile acestea se evidenţiază. Exotismul vine din două direcţii: dinspre fostele colonii, cazul lui Slumdog Millionaire, un film în care Danny Boyle reuşea să lege trei aspecte care pică pe gustul publicului - viziunea hollywoodiană, acţiunea bollywoodiană şi emisiunea-concurs Vrei să fii milionar?; cealaltă sursă de subiecte de interes general este curtea regală. Dacă italienii ar face un film despre curtea papală, unul cu picanterii, probabil că interesul ar fi la fel de mare.
 
Pentru cei mai mulţi dintre noi, curtea regală e un loc misterios. Unele dintre cele mai dragi reverii ale copiilor izvorăsc din dorinţa de a fi prinţi şi prinţese; apoi, curtea regală e un spaţiu în care nu poţi pătrunde, încît să examinezi viaţa locală cu proprii ochi; e un spaţiu ultra-dezirabil şi, mai presus de orice, e un spaţiu sacru (o sacralitate - orice dinastie trăieşte sub aura sîngelui, element central în toate mitologiile pămîntului - la care atentează numai vedetele de cinema: şi ele sînt de neatins, şi ele trăiesc sub semnul roşului, şi lor li se închină publicul, doar că în alt context).
 
Primul film al anilor 2000 care vorbea despre evenimente din viaţa casei Windsor a fost The Queen. În comparaţie cu filmul actual, The King's Speech, realizarea lui Stephen Frears din 2006 e mai provocatoare şi ca subiect (casa regală după moartea prinţesei Diana, relaţia reginei Elisabeta a II-a cu prim-ministrul Tony Blair) şi ca realizare (Frears a subliniat contrastul dintre regalitate şi normalitate existent în mintea fiecărui spectator, a filmat interioarele reşedinţei regale pe 35mm pentru a da un aspect somptuos curţii, în timp ce aspectele care privesc viaţa lui Tony Blair, precum şi ieşirile reginei în public, au fost filmate pe 16mm, pentru a da imaginilor un aer televizual, mai realist, de documentar TV).

Imaginea lui Tom Hopper e stilizată, pentru a creşte senzaţia de epocă, de alte-timpuri-pe-care-filmul-le-discută. The King's Speech arată ca o pictură de John Constable, în tente închise, gri-verzui-albăstrii, ceea ce dă peliculei un aer nobil, de operă-de-artă. În ceea ce priveşte povestea, însă, lucrurile sînt cît de poate de coborîte, ţelul autorilor fiind acela de a arăta că şi regii sînt oameni. În acest sens, accentul cade pe bîlbîiala prinţului Albert Frederick Arthur George, viitorul rege George al VI-lea al Marii Britanii (tatăl actualei regine). E puţin probabil ca The King's Speech să fi avut un succes atît de mare dacă ar fi înfăţişat, să spunem, conflictul iniţial dintre regele George al VI-lea şi Winston Churchill şi apropierea celor doi de după 1940, dacă ar fi stăruit asupra viziunii politice a lui George al VI-lea, asupra poziţiei sale faţă de invazia Poloniei şi Cehoslovaciei. Dacă Tom Hopper ar fi construit o dramă politică, axată pe detalii şi decizii care au marcat istoria anilor treizeci şi patruzeci, nu cred că filmul ar fi fost la fel de frecventat şi de plăcut.

În debutul filmului realizăm că Albert (interpretat de Colin Firth) nu poate ţine discursuri în public din cauza defectului de vorbire. Nu e o problemă extremă, nu e succesor la tron, are un frate mai mare. Lucrează cu tot felul de specialişti în logopedie, însă nu reuşeşte să-şi strunească bîlbîiala. Defectul devine cu adevărat problematic atunci cînd fratele lui Albert abdică pentru a fi alături de iubita sa, Wallis Simpson, o americană deja divorţată de două ori, astfel că nu mai putea fi soţia regelui, o femeie divorţată nefiind compatibilă cu unul dintre satuturile pe care le are domnitorul Marii Britanii - cap al Bisericii Anglicane. Norocul lui Albert e că de cîţiva ani colabora cu un actor ratat - Lionel Logue (jucat de Geoffrey Rush) -, iar munca lor părea că dă roade în ostoirea handicapului verbal.
 
Aici e concentrată toată istoria de pe ecran, în relaţia lui Lionel cu Albert. Monarhia e desacralizată şi apropiată de marele public în coregrafia verbală pe care o concep autorii acestui film, coregrafie pe care valsează cei doi protagonişti. Lionel îl trece pe Albert prin puţină psihanaliză şi îl ajută să se descătuşeze (iar descătuşare înseamnă potop de înjurături), îi arată că anumite traume din copilărie stau în spatele dificultăţilor sale de exprimare, îi arată că e şi el om şi că, pentru a reuşi în misiunea pe care şi-o asumă, trebuie să îşi îmbrăţişeze umanitatea şi să se împace cu sine; şi, pe cît posibil, în măsura în care ei vor deveni prieteni, să reuşească să îl vadă pe el, pe Lionel, în fiecare membru al poporului său. Filmul e previzibil cap-coadă şi dincolo de istoria ştiută. Şi fiecare secvenţă e construită cu atenţie, încît să obţină o emoţie precisă în spectator. Iar cînd e un subiect atrăgător, cînd actorii joacă bine, cînd imaginea e rafinată şi cînd Beethoven e folosit cumsecade în film, cu siguranţă autorii ştiu că nu vor rata box-office-ul. Nici nominalizările la Oscar.
 
Nu mai contează că e simplist, că - poate mai mult decît regele însuşi în realitate - e atît de obsedat de bîlbîială încît, pe ecran, totul e raportat la ea, chiar şi Hitler. Acesta din urmă nu e o ameniţare pentru întreaga Europă, aşadar şi pentru Marea Britanie, el e doar un bun orator, în timp ce regele nu e!