Umilinţa - The King's Speech

Deşi ignorat până acum la marile premii din industria americană a filmului, The King's Speech, regizat de englezul Tom Hooper şi scris de David Siedler, este un excelent film ce investighează drama trăită de regele George al VI-lea al Marii Britanii. Motivul pe care îl propune se pretează mai mult unui subiect de gossip aristocratic: regele era bâlbâit şi nu putea să susţină vreun discurs în public care să nu degenereze într-un chin interminabil. Nu ţin minte să fi văzut, de la The Last Emperor încoace, vreun alt film care să dezbrace de orice măreţie şi să pună într-o lumină atât de vulnerabil-măcinată o figură din istoria recentă. Poate şi datorită lui Colin Firth, care este chiar monumental, indiferent că îi va intra sau nu în buzunar Oscar-ul 2011. Firth este genul de actor care nu a devenit un clişeu pe care trebuie să îl susţină într-un fel sau altul (precum unii "mari" actori de la Hollywood care nu îşi merită neapărat statutul) şi plonjează cu o incredibilă lipsă de mândrie profesională în personajul pe care îl are de jucat (aşa face mereu). Regele său e ros de inferioritate, neputinţă, neîncredere şi toate îi apar pe faţă într-o manieră total necosmetizată. Este un actor pur şi simplu cinstit şi e ciudat cum treaba asta a ajuns atât de rară în ziua de azi, cu figuri de actori pe care scrie mereu "Asta e pentru Academie în primul rând, pentru mama şi tata în al doilea rând, pentru agentul meu în al treilea rând, apoi pentru colecţia mea video, iar voi, ăştia care vă uitaţi, sunteţi şi voi undeva pe-acolo". Figura sa este mai mult a cuiva care încearcă să îşi păstreze demnitatea într-un fel care a redus-o mai degrabă la o luptă de rezistenţă, una a cărei victorii suferă o amânare continuă.

Pe celălalt plan e Geoffrey Rush, care îl joacă pe logopedul său, ce încearcă să îi demonstreze că motivul bâlbelor sale nu ţine de fizic, ci de emoţii. Cu alte cuvinte, încearcă să îi vindece complexele din copilărie şi să se facă cel mai bun prieten al său. Şi într-adevăr, destăinuirile dintre patru pereţi nu întârzie să apară, la fel ca şi cordialităţile afectuoase dintre doi bărbaţi. Rezumat astfel, filmul poate fi uşor expediat ca un infantil exerciţiu de a urni nişte clişee greoaie. Dar nu cred că e chiar aşa. În primul rând, pentru că un schematism ar fi sunat în felul următor: fiul e copleşit de lipsa de afecţiune a tatălui, fiul găseşte forţă în prietenul său, nevastă, copii etc, tatăl îl încurajează pe fiu, fiul reuşeşte în final să se ridice. Ceva precum Shine, să zicem: Shine e un film excelent datorită imaginaţiei cu care toate aceste clişee sunt executate şi, mai ales, jucate de actorii săi. E adevărat că The King's Speech nu se joacă cu prea multă imaginaţie cu aceste idei, ci cam goneşte printre ele cu mai multe ocazii. Dar nici nu le reciclează grosolan. Motivele neîncrederii regelui nu ţin doar de educaţia rigidă din familia regală, ci această educaţie rigidă pare să fi fost agravată şi de un anumit mod de gândire, de un anumit soi de masochism infantil. De altfel, tatăl (un alt rol memorabil, al lui Michael Gambon) dovedeşte într-o scenă (în care îşi ajută fiul să rostească un discurs de Crăciun) că poate fi suficient de binevoitor-empatic. Izbucnirea sa poate fi dintr-o fire temperamental-insensibilă sau, la fel de bine, pur şi simplu dintr-o răbdare epuizată. "Împăcarea", unde ar fi trebuit să aibă loc, lipseşte. "Victoria" din final nu e chiar pe model "o poveste adevărată despre voinţă", ci vine dintr-o inspirată combinaţie dintre ambiţie şi o inginerie iscusită (vezi notele de pe foaia cu discursul).

Una peste alta, The King's Speech oferă destule şi în calitate de crowd pleaser, şi ca operă de artă. Umorul său, care de multe ori rezultă din scenele în care personajul lui Rush epuizează atitudinea înţepată a elevului său ori desfiinţează aerul preţios al aristocraţiei politice (lucruri care prind uşor la public), poate fi uşor calificat drept grosolan, dar în realitate e ceva mai pe îndelete studiat. E un amestec de buf şi comedie a insultelor în tradiţia fraţilor Marx, care necesită îndrăzneală şi o dragoste sănătoasă pentru comedie. Rush este şi el măreţ, pune-l într-un cerc de politicieni sau clerici şi se va purta invariabil ca un lup între oi. La fel şi atunci când încearcă nişte tehnici de relaxare cu George al VI-lea: stilul său anti-demnitate, anti-conservatorism mistuie totul exclusiv în favoarea comediei. Să fie asta grosuţ sau să fie pur şi simplu sanitar?

Dar asta e doar o latură populist-atacabilă a filmului, căci fineţurile bogate ale regiei lui Tom Hooper nu sunt deloc puţine. De pildă, imaginea şi modul de filmare - mersul din actul final al regelui către camera de unde urmează să vorbească la radio, pentru întregul popor, despre intrarea într-al Doilea Război Mondial, arată mai mult ca ultimul drum al unui condamnat la moarte, iar microfonul dinaintea sa - ca un etern inamic ce trebuie răpus, într-un meci faţă în faţă. Este surprinzător cât de puţin vorbea regele atunci pentru popor şi cât vorbea unui oponent din metal, pe care încerca să îl anihileze frază cu frază. Hooper şi Siedler reuşesc un moment de mare intensitate dramatică, şi nu neapărat datorită Simfoniei a 7-a de Beethoven. Este un film superficial doar dacă e tratat cu superficialitate.
 
*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected]:)