Prezentat în secţiunea Panorama, The Guard este deci un film de debut. Regizorul John Michael McDonagh nu este, însă, un debutant şi într-ale scenaristicii (în urmă cu 7 ani a scris Ned Kelly, adaptare a romanului Our Sunshine al lui Robert Drewe, după care pauză totală). Foarte pe scurt, The Guard prezintă nişte mafioţi care decid să-şi mute afacerile într-un mic orăşel irlandez situat pe coastă. Aproape imediat, încep să apară cadavre, soseşte FBI-ul şi 99,9% din membrii poliţiei locale acceptă mită. În acelaşi timp, acel 0,1% rămas vertical, îşi petrece timpul curăţând de pe şosea creierii vitezomanilor, stând cu mama cea bolnavă sau giugiulindu-se cu două call girls. Meet Gerry Boyle, sergent cu metode ciudate (ca să nu spun neortodoxe) de lucru şi pe care nimeni nu ştie în ce categorie să-l înscrie - la cretini sadea sau la genii în toată regula. Ştiu ce o să spuneţi - subiectul în sine a fost abordat ad nauseam în cinema-ul insular (câte filme gangstereşti şi cu note funny se pot face? - multe, se pare!) - dar nu vă grăbiţi. În ciuda sentimentului de déjà-vu, scenariul lui The Guard e o gură de aer proaspăt, plin de replici memorabile împărţite frăţeşte între toate personajele, principale şi secundare deopotrivă. Şi, mai ales, beneficiază de o distribuţie impresionantă, ce reconfirmă (de parcă mai era cazul) talentul de neegalat al actorilor britanici - pe lângă Don Cheadle, unicul american din distribuţie, pierdut la propriu în alienanta, vag rasista şi deloc prietenoasa Irlandă, în film apar Mark Strong şi Liam Cuningham pe post de intelectual baddies şi splendidul Brendan Gleeson în rolul mai sus menţionatului Gerry Boyle, care începe filmul pe post de detectivul Conan Doi şi îl termină în liga lui Mr. Majestyk.
Revenind la competiţie - practic o inaugurare, dat fiind că Wenders şi Herzog au rulat hors - miercuri şi joi am bifat două filme din această categorie: turcescul Bizim Büyük Çaresizligimiz / Our Grand Despair, al unui amic de-al festivalului, turcul Seyfi Teoman, şi nemţescul Wer wenn nicht wir / If Not Us, Who?, al ex-documentaristului Andres Veiel. Eu înţeleg că domnul Kosslick e şi mare patriot (în 2010 a vârât în competiţie abisimalul Jud Suss, care încă se mai arată prin market, semn că-n 12 luni nu s-au prea înghesuit distribuitorii să-l cumpere) şi bun finanţist (turcu-i frate şi vecin cu germanu\', aşa că selecţia conţine musai ceva de prin zona sugiucului şi bacşişului, că se vând biletele ca bretzelul cald) dar totuşi... În caz că cineva a mai avut niscai speranţe de filme memorabile în competiţie, cele două titluri reconfirmă mediocritatea selecţiei. Our Grand Despair e o dramoletă cu accente umoristice sau, la fel de bine, o comedioară cu accente dramatice - doi prieteni de o viaţă găzduiesc o fată ai cărei părinţi au murit într-un accident de maşină şi sfârşesc prin a se amoreza de ea. E drept, Teoman oferă unul dintre cele mai inocente, drăgălaşe şi inofensive filmuleţe de acest gen făcute vreodată. Dar toate cele trei epitete echivalează, după vreo 30 de minute de non-action, cu plictiseala în toată regula. În plus, cei trei protagonişti par mentally challanged (multe dintre replici n-au noimă, par scoase din context sau, pur şi simplu, sunt de-o banalitate cutremurătoare de tipul "iarba-i verde, oile pasc"). Ce e mai grav e faptul că filmul nu are nicio clipă curajul să aprofundeze niţel mai explicit problematica pe care o propune - cei doi prieteni se comportă ca un cuplu gay (dar în cel mai heterosexual mod posibil), tânăra îşi mişcă popoul prin cadru ca orice nimfetă care se respectă (dar le provoacă celor doi bărbaţi numai gesturi părinteşti ) - iar asta echivalează, într-un final, cu un soi de "fac pipi, dar nu scot...", ştiţi bancul.
Infinit mai curajos, din acest punct de vedere, e filmul lui Veiel - Wer wenn nicht wir / If Not Us, Who? reatacă problema terorismului în Germania anilor \'60, de această dată din afara grupării Baader-Meinhof (deşi tot acolo sfârşeşte). Singura calitate a filmului (la 2 ore, prea lung, repetitiv şi lipsit de personaje măcar acceptabile dacă nu simpatice - toţi sunt nişte lichele / dezaxaţi) constă în aceea că regizorul reafirmă o chestiune pe care cei mai mulţi o cred un mit - vina nazistă e cât se poate de vie şi sechelele moştenite sunt extrem (hm!) de prezente în conştiinţa poporului german. Nu e deloc o întâmplare faptul că cei doi protagonişti, Bernward Vesper (August Diehl se descompune, practic, on screen) şi Gudrun Ensslin (Lena Lauzemis ar putea primi Ursul de rol feminin) sunt progeniturile unor dinozauri ai fostului regim - el al unui scriitor iubitor de Hitler, ea al unui preot anti-sistem dar care a plecat pe front, totuşi. Şi că, în consecinţă, amândoi îşi detestă moştenirea genetică dar, în acelaşi timp, vor s-o recupereze şi să-şi reabiliteze părinţii. Şi că, în consecinţa consecinţei anterioare, ajung să cocheteze cu socialismul, fie prin proteste literare (el), fie prin atentate (ea). Povestea de la care pleacă filmul e cât se poate de reală - beleaua e că, tot ascultând anostul limbaj de lemn socialisto-revoluţionar, nu te poţi împiedica (în anul de graţie 2011 şi ex-martor al unui regim comunist) să nu observi cât de datat e acest subiect (socialismul a eşuat lamentabil) şi cât de anacronice par azi aceste personaje (revoluţionari la căldura şemineului, cu pahare de vin franţuzesc în mână). E ilar şi, în acelaşi timp, foarte trist.