"Întotdeauna m-am întrebat cum e să înoţi într-o apă de culoarea cernelii", a spus Anca Miruna Lăzărescu în faţa publicului şi a juriului prezenţi în sala Cinemax X 5 unde filmul său, Apele tac, a fost proiectat din nou în 17 februarie 2011.
Filmul e inspirat din două poveşti pe care timişoreanca stabilită în 1990, la 10 ani, cu familia în Germania le-a auzit de la doi prieteni de familie care au fugit din România trecând Dunărea. Din povestea unei prietene care a trecut înot, gravidă fiind, şi din cea a altui prieten care a trecut şi el tot înot, a scris povestea a doi tineri care decid în România anului 1986 să treacă împreună Dunărea la iugoslavi.
Un român (Andi Vasluianu) lucrează la poştă, iar un şvab (Toma Cuzin) are cunoştinţe în Iugoslavia, aşa că, fără să fie prieteni, depind unul de altul. Dar când românul vine fără să anunţe şi cu nevasta gravidă (Patricia Moga) pe care o ascunde sub bancheta din spate a maşinii, şvabul se supără şi îi avertizează că nu îi va ajuta dacă vor da de necaz.
Filmul se desfăşoară pe durata a 30 de minute şi nu te plictiseşte o clipă. Actorii sunt convingători, replicile credibile, iar aparatul de filmat manevrat cu siguranţă de Christian Stangassinger găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii vizuale. Cu un foarte bun simţ al ritmului, regizoarea creşte treptat tensiunea până la a o face aproape imposibil de suportat şi reuşeşte cu mare economie de mijloace să te facă să empatizezi cu personajele.
Când românul se prinde într-o plasă de pescari, şvabul care promisese iniţial că nu-şi va purta decât lui de grijă, îşi uită promisiunea. Deznodământul poveştii e simplu şi uman, făcându-l şi pe spectatorul străin să contextualizeze cu uşurinţă povestea.
Cu secvenţele trecerii Dunării pe timp de noapte filmate, totuşi, pe un lac din Germania, Apele tac a necesitat şi un coproducător român, Strada Film, pe lângă cel majoritar german, Filmallee. Nu se obisnuieşte prea des ca un scurtmetraj să fie realizat în coproducţie, deşi s-a mai întâmplat cu un alt film românesc prezentat în Berlinale Shorts - Renovare, de Paul Negoescu.
Anca Miruna Lăzărescu şi familia sa au încercat în vremea comunismului de mai multe ori să plece din România, dar nu au reuşit decât în 1990. Cineasta pregăteşte acum primul lungmetraj. Apele tac e mult mai reuşit decât celălalt film românesc participant în acest an în Berlinale Shorts, 15 iulie de Cristi Iftime. Masterandul UNATC îşi asumă dificila sarcină de a concentra în doar 12 minute povestea unei tinere care se înţelege anevoie cu tatăl său, divorţat de mama ei.
În ziua de 15 iulie, Bianca (Lorena Zăbrăuţanu) se îndreaptă împreună cu prietenul ei (Lucian Iftime) spre locuinţa mamei, dar fac un ocol pe la tatăl ei (Adrian Titieni) ca să-l felicite pentru ziua lui de naştere. Deşi tinerii nu pot rămâne mult în ciuda protestelor bunicii (Coca Bloos), tatăl întârzie prea mult în baie, lucru menit a simboliza lipsa de comunicare dintre tată şi fiică şi de a opera de aici o deschidere spre conflictul dintre generaţii.
De fapt, ce îi lipseşte filmului este o bună poveste. Un tată care întârzie mult în baie şi nu e atent sau nu-i pasă ce îi spune fiica nu e un amănunt semnificativ, ci unul banal în condiţiile în care şi restul poveştii, ca şi replicile, sună banal. 15 iulie nu e un film minimalist, ci unul insuficient dezvoltat.
Premiile competiţiei de scurtmetraj se anunţă începând din acest an în cadrul ceremoniei de închidere - sâmbătă, 19 februarie 2011 - când se dau Urşii pentru filmele din Competiţia Oficială. Faptul că scurtmetrajele nu mai sunt premiate cu două zile înaintea galei de închidere e un semn că importanţa Berlinale Shorts a fost, în sfârşit, recunoscută.
2M şi 2P
Zilele trecute, am găsit într-o mare librărie berlineză, Dussman, care se desfăşoară lângă bulevardul Unter den Linden pe trei niveluri, un album pus foarte în faţă alături de alte importante cărţi de film. Se numeşte Take 100. The Future of Film. 100 New Directors şi a apărut în 2010 la Phaidon Press Ltd. Seamănă cu un ceaslov, dar are fotografii în culori şi e o premieră în materie, pentru că prezintă 100 de regizori tineri aleşi de către 10 directori de mari festivaluri: Toronto, Sundance, Pusan, Hong Kong, Locarno, Veneţia, Cannes, Berlin, Istanbul şi Buenos Aires.
Printre cei 100 cineaşti prezentaţi în ordine alfabetică se numără şi patru români: Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu şi Cristi Puiu. Pe listă mai figurează, printre alţii, Judd Apatow, Andrea Arnold, Christoffer Boe, Fernando Eimbcke, Ari Folman, Miranda July, Steve McQueen, Sarah Polley, Carlos Reygadas, Liev Schreiber şi Andrei Zviaghintev.
Fiecare cineast e prezent cu CV-ul şi filmografie, precum şi cu filmul cel mai important (în opinia autorilor). Acestuia îi sunt consacrate o cronică, lista premiilor obţinute, un fragment scurt din scenariu şi mai multe fotografii. Cristian Mungiu e prezent cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Radu Muntean cu Hârtia va fi albastră, Corneliu Porumboiu cu Poliţist, adjectiv, iar Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu.
"Cei 100 de regizori au devenit cu toţii cunoscuţi recent pe plan internaţional pentru contribuţia lor la dezvoltarea filmului şi reprezintă diverse ţări cum ar fi China, Israel, Mexic, Algeria, India, România şi Canada", spun autorii în cuvântul introductiv.
Miau, nu mor-mor-mor
Cu o zi înaintea ultimei producţii din Competiţia Oficială, două filme sunt favorite la Ursul de Aur şi, din păcate, sunt şi cele care se ridică peste nivelul unei selecţii banale spre mediocre.
Jodaeiye Nader Az Simin / Nader and Simin, A Separation de Ashgar Farhadi şi filmul lui Bela Tarr, A Torino lo / The Turin Horse, se află la egalitate de puncte în clasamentul celor şase critici cooptaţi în acest an în juriul revistei Screen International.
Proiecţiile din zilele de 16 si 17 februarie 2011 nu au adus un al treilea candidat. Bizim Buyuk Caresizligimiz / Our Grand Despair, al doilea film al turcului Seyfi Teoman, e o poveste plicticoasă, lentă şi prost jucată despre o studentă care ajunge să locuiască cu doi prieteni vechi, stricându-le armonia.
(Jay Weissberg scria în revista Variety că filmul funcţionează pe principiul elefantului din magazinul de porţelanuri pentru că se vede de la o poştă că cei doi prieteni au o relaţie platonică).
Un mundo misterioso, al argentinanului Rodrigo Moreno, e un film şi mai lipsit de vlagă despre un tânăr părăsit de iubită "pentru un timp", care îşi petrece zilele nefăcând mai nimic, luându-se după femei pe stradă ca un câine vagabond şi construindu-şi viaţa la voia întâmplării.
Lipsa de imaginaţie a poveştii duce şi la inventarea de către regizorul-scenarist a unei mărci de maşină cică românească, Tokha, deşi maşina comunistă pe jumătate stricată - metaforă subţire a imposibilităţii noastre de a controla totul - e Renault toată ziua.
Totuşi, în revistele Screen International şi Variety apărute azi, autorii recenziilor îi dădeau înainte cu "maşina românească de pe vremea comunismului". Dacă ar fi citit caietul de presă, ar fi aflat că regizorul a ales o marcă imaginară de maşină şi că aceasta e românească pentru că străbunicii din partea mamei au fost români.
Prezentat pentru presă şi în Competiţia Oficială în 17 februarie 2011, filmul coreean Saranghanda, saranghaji / Come Rain, Come Shine de Lee Yoon-ki are un director de imagine foarte bun care decupează inspirat realitatea mediului familiar al unui cuplu aflat în pragul despărţirii (fragmente din interiorul însorit al casei, amintire pentru o zi ploioasă cum e cea a despărţirii), dar dialogurile explică atât de mult lucruri pe care le înteleseseşi fără dialog, încât la un moment dat îţi vine să te adresezi personal eroilor şi să-i rogi să tacă.
Jurnaliştii care caută elemente comune filmelor din competiţie vor remarca nu doar că în acest an s-au purtat la Berlin cuplurile aflate în pragul separării, dar şi pisicile. Au fost în număr de trei. Pisica vorbitoare din filmul Mirandei July, The Future, a cărei figură nu o vedeam, doar lăbuţele cu care gesticula în timp ce vorbea cu voce gâjâită (nu puteai să nu-ţi aminteşti de vulpea lui Lars Von Trier).
A doua pisică a apărut în filmul coreean de care am vorbit mai sus - un pui rătăcit prin ploaie de stăpâni care se ascunde în locuinţa cuplului care se desparte. Când mâţul va apărea de unde s-a ascuns şi se va îndrepta spre conserva desfăcuta şi femeia îi va spune: "Totul va fi ok", înţelegem, în fine, că despărţirea (amânată de ploaie) nu va mai avea loc. Păcat de imagine şi păcat că pisicul a fost udat aproape pe degeaba.
Dar când, în cursul aceleiasi zile de 17 februarie 2011, un alt film din competiţie s-a deschis cu imaginea unei pisici, sala de jurnalişti a început, normal, să râdă. Pisica din Wer wenn nicht wir (de Andres Veiel) apare doar cât să mănânce un pui de privighetoare şi să fie împuşcată de tatăl fost nazist al eroului. (Auzim doar împuşcătura).
Semnat de un documentarist şi inspirat din evenimente reale, filmul se adaugă listei de filme germane legate, inevitabil, nu doar de complexul de vinovăţie raportat la Al Doilea Război mondial, dar şi de activitatea teroristă din anii '70 - vezi Der Baader Meinhof Komplex.
Filmul nu e seducător ca viziune regizorală (dimpotrivă, montarea hiturilor vremii peste imagini de arhivă devine un stereotip obositor), nu vine cu interpretări impresionante, dar e interesant pentru subiectul abordat şi pentru felul în care surprinde evoluţia societăţii germane din anii '60-'70.
Mâine, 18 februarie 2011, va fi prezentat ultimul film din Competiţia Oficială, The Forgiveness of Blood, al doilea film al americanului Joshua Marston după Maria Full of Grace premiat aici la Berlin acum câţiva ani. Dacă cineastul a făcut un film cel puţin la fel de bun ca primul, ar avea şanse să intre în palmaresul acestei ediţii modeste.
Mandatul lui Dieter Kosslick, selecţionerul Berlinalei, se termină în 2013, şi deocamdată acesta nu a dat semne că ar mai vrea să rămână în funcţie. Prestaţia sa a fost criticată tot mai mult în ultimii trei-patru ani de presa internaţională, care a remarcat faptul că nivelul calitativ al festivalului a scăzut de la an la an. La actuala ediţie, se pare că Dieter Kosslick nici nu a avut de unde alege, de aceea a restrâns numărul de filme din Competiţia Oficială de la 20 la 16.