Berlinale 2011: Sechs

Ultima zi de festival a combinat în mod fericit shopping-ul (H&M-ul pre-lansarea de la Bucureşti, CD Cover-ul, pentru rarităţile lui Andrei) cu cinema-ul - cu nu mai puţin de patru filme vizionate într-o singură zi am trecut din coada clasamentului aproape în frunte (Mihai a reuşit şi chinta). Cantitativ şi calitativ: cu excepţia debutului Late Bloomers, marca Julie Gavras, celelalte trei filme au fost şi printre cele mai bune văzute la Berlin - Sin yan / The Stool Pigeon, în regia lui Dante Lam, ultimul film difuzat în secţiunea Forum, Rundskop / Bullhead, în regia debutantului Michael R. Roskam, din secţiunea Panorama şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă şi fără altă introducere, Taxi Driver.

Filmul Juliei Gavras a fost arătat la Berlin în selecţia oficială dar în afara competiţiei, pentru că Isabella Rossellini - protagonistă a filmului, alături de William Hurt - a fost şefa juriului. Dacă fiica lui Roberto nu avea înalta funcţie, foarte probabil că nici fiica lui Costa n-ar fi ajuns anul ăsta în Potsdamer Platz. Late Bloomers încearcă, preţ de 95 de minute, să ne arate cât de greu le e unora să-şi accepte bătrâneţea (în timp ce alţii o îmbrăţişează senin şi cu spirit practic) dar problema nu e că n-ar reuşi ceea ce-şi doreşte... Din contră, reuşeşte. Din primele 10 minute... Doi soţi ce se apropie vertiginos de "the big 60" abordează problema în mod diferit - el vrea să retrăiască o a doua tinereţe în carieră, iar ea se mulţumeşte să îmbine utilul (paturi tip spital, mânere ajutătoare la toaletă, telefoane cu butoane gigant) cu plăcutul (un mic flirt, nu tocmai nevinovat), totul spre disperarea celor trei copii ai lor care le-au dăruit, deja, nepoţi. Şi-atunci se pune întrebarea - la ce bun restul de 85? Pentru a reconfirma faptul că Isabella, prezentă în aproape fiecare cadru, n-a fost niciodată (Blue Velvet notwithstanding, dar Julie Gavras nu e Lynch;)) o mare actriţă?... Sau că o sumedenie de vignete simpăticuţe (aşa cum e prezentată povestea), legate în stil melo, cu priviri pierdute-n gol şi oftaturi, nu alcătuiesc un film? Habar n-am. Cert e că au trecut deja două zile de la film şi l-am cam uitat cu totul...

Nu acelaşi lucru pot să-l spun, iată, despre Sin yan / The Stool Pigeon, al hong-kong-ezului Dante Lam. Desigur, nu-s chiar obiectivă - îmi place cinema-ul asiatic în general, iar cel de acţiune tratat în cheie postmodernă în special. Ca mai întotdeauna când vine vorba de filme de acest gen, plotul e atât de complex încât e aproape imposibil de povestit. În cazul de faţă avem trei protagonişti (un detectiv - jucat de Nick Cheung, unul dintre colaboratorii permanenţi ai lui Johnnie To, fostul lui informator şi actualul informator), ale căror poveşti evoluează umăr la umăr, indisolubil legate şi un plot de tip heist movie cu izbucniri de violenţă exacerbată dar care ascunde, de fapt, una dintre cele mai pure, mai frumoase şi mai triste melodrame recente, al cărei centru de greutate e sentimentul de culpă care duce la disoluţia familiei şi a prieteniilor. Sună complicat? Chiar este, semn că, în Asia cel puţin, producţiile de gen continuă să aibă o anumită prospeţime care în alte cinematografii comerciale, cu rare excepţii, a cam dispărut cu totul. Desigur, ajută şi faptul că asiaticii nu respectă niciodată regulile - prin urmare, în Sin yan / The Stool Pigeon tocmai ceea ce aştepţi să se întâmple nu se întâmplă, flash-back-urile nu au rol explicativ ci de complicare a naraţiunii iar personajele principale şi cele secundare sunt perfect interşanjabile intrând şi ieşind din poveste în cel mai firesc şi mai coerent mod posibil. As you do.

Tot despre culpă, familii şi prietenii distruse e vorba şi-n Rundskop / Bullhead, film belgian care se înscrie şi nu se înscrie în normă. Adică, de astă dată, umorul tipic zonei, negru / suprarealist, cu care suntem familiarizaţi graţie lui Benoit Poelvoorde, lui Bouli Lanners sau echipei Benoit Delepine - Gustave Kervern, e introdus subtil şi-n cantităţi mai mici pentru a face loc unei poveşti de-un dramatism cu totul aparte. Rundskop / Bullhead este foarte bine ancorat în realităţile Belgiei rurale (de câteva decenii, fermierii îşi injectează vacile cu hormoni de creştere, fapt ce a dus la apariţia unei adevărate mafii veterinare, cu asasinate şi tot tacâmul) dar nu se mulţumeşte să fie un film social sau unul poliţist. Regizorul şi scenaristul debutant Michael R. Roskam are ambiţii mult mai mari. Prin urmare, alături de povestea propriu-zisă cu parfum de policier (un detectiv care investighează traficul de hormoni a fost ucis şi poliţia e pe urmele asasinilor), el pune la bătaie un amplu studiu de personaj. Jacky (capul de taur din titlu) e unul dintre aceşti fermieri şi aspectul fizic ameninţător, rezultat al abuzului de hormoni (paralelismul cu tratamentul aplicat animalelor nu e deloc întâmplător dar personajul ar fi funcţionat la fel de bine şi fără acest background) îl transformă într-un candidat serios pe lista de suspecţi. În fapt, însă, Jacky, interpretat magistral de Matthias Schoenaerts, revelaţia festivalului, if you ask me, e nu doar cel mai puţin vinovat dintre toţi ci şi o victimă nevinovată a mediului din care provine. Iar asta îl transformă, în ciuda izbucnirilor incontrolabile de violenţă, în singurul personaj cât de cât pozitiv al unui film, altfel, populat de idioţi, lichele, laşi sau, pur şi simplu, oameni damnaţi dintr-un bun început.

Taxi Driver a fost arătat pentru prima oară în versiunea proaspăt restaurată - şi în prezenţa scenaristului Paul Schrader (Martin Scorsese era prins cu post-producţia lui Hugo Cabret), vizibil emoţionat de căldura publicului extrem de numeros şi de omogen (oameni care văzuseră filmul de peste zece ori şi oameni aflaţi la prima vizionare). În treacăt fie spus, acesta a fost unul din principalele motive pentru care Andrei a vrut să meargă la Berlin - mulţumim. La 34 de ani de la premieră, Taxi Driver e la fel de actual şi de subversiv ca atunci şi, văzut pe ecran mare, dezvăluie detalii ce poate au scăpat, până acum, privirii - paleta coloristică aproape psihedelică (filmul se comportă aproape ca un cameleon), frame-urile inserate "accidental" din loc în loc pentru a spori senzaţia de disconfort a privitorului, schimbările drastice din frizura lui De Niro (după o scenă în care e tuns cazon, vine una în care are părul lung pentru ca, mai apoi, să reapară frizura militărească), etc. Vestea bună e că această versiune va fi scoasă în primăvară pe Blu-ray. Vestea proastă e că, oricât de mare ţi-ar fi plasma, marele ecran rămâne marele ecran. Nu de alta, dar o astfel de experienţă filmică reconfirmă un fapt pe care cei mai mulţi par să-l fi uitat azi - filmele sunt făcute pentru a fi văzute la cinema.