Sfântul Valentin la Berlin, 2011

Festivalul s-a făcut că nu bagă în seamă această sărbătoare mereu judecată drept mult prea comercială, dar care face atâta plăcere şi uneori poate fi chiar romantică. Cu o singură condiţie: să se păstreze măsura şi să nu se cadă într-un kitsch siropos... În vitrine era plin de flori, holurile erau împodobite, încă din prima zi, cu o ingenioasă şi rafinată combinaţie pe alb şi verde de mâţişori şi amarilis. Pe 14, străduţele din jurul Palatului de vizionări şi premiere cu ştaif şi covor roşu, au fost împânzite de eleve adolescente care vindeau, în contul şcolii, contra un euro, delicate lalele albe şi purpurii, de preferinţă un mini buchet de 2, pentru că la nemţi nu-i obiceiul de sorginte grecească să se ofere viilor, un număr fără soţ, cifra rotundă fiind obţinută, printr-o adunare subiectivă, cu persoana care le primeşte. Prin vitrine cupidoni şi nelipsitele clachete cinematografice şi, pe lângă banalele bomboane în formă de inimioare, invenţia de anul ăsta: broscuţele pe băţ, gen acadele, cu nelipsita coroniţă, care îndeamnă la un sărut, ca să apară prinţul sau prinţesa (doar vine o nuntă la Casa Marii Britanii, iar The King's Speech e filmul european cel mai premiat şi comentat, în care în afară de prietenia cu profesorul de dicţie, este şi o foarte solidă dragoste între viitoarele capete încoronate George şi Elisabeta, cea care a devenit, mai apoi, Regină-Mamă, centenara). Influenţă clară a desenului animat The Princess and the Frog care a cucerit urgent publicul în 2010, este însă şi ea mai mult decât evidentă!

Programul pentru presă a fost unul dur, de dimineaţă. A început cu o peliculă rusească despre drama de la Cernobîl, din 26 aprilie 1986, adică fix acum 25 de ani. Din păcate V Subbotu / O sâmbătă nevinovată e departe de a tulbura cum se cuvine publicul (poate doar dacă-l făceau americanii, ca pe Doctor Jivago), mai cu seamă cel care nu ştie prea multe despre cum s-a ascuns nenorocirea de către puterea comunistă, pentru care secretomania era un comportament de la sine înţeles. Stronţiul, radiaţiile, reactorul i-au lăsat destul de indiferenţi pe cei din sală, obosiţi de filmări care se voiau sofisticate (culmea făcute de un maestru al nostru Oleg Mutu, doar că n-a mai fost sub bagheta unui hărăzit ca Mungiu, ci a lui Mindadze). Ele nu făceau decât să mai apară... dezertori, care n-au mai răbdat să ajungă la un final, oricum haotic!

Al doilea a fost Coriolanus, debutul regizoral al lui Ralph Fiennes, care după ce a jucat mult Shakespeare pe scenă, s-a gândit să aducă piesa în zilele noastre, păstrând textul original, şi luându-şi pe lângă el nume, care au rezonanţă la cinefili: Vanessa Redgrave, fericită, clar să facă pe revoluţionara militară (o ştim cât de militant fanatică este, pentru cauze mai bizare), dar şi pe "Gladiatorul" Gerard Butler. Cu toţii păreau, că sunt mai de grabă, vorba lui Tudor Caranfil, din... Rambo. Realizatorul a ştiut însă foarte bine să cucerească presa, căinându-se cât de greu se face o producţie independentă. Şi vrea mai, departe să... atace şi Antonio şi Cleopatra. Doamne şi ce minunat era în The English Patient sau, mai ales, în Schindler's List! Ideal, în schimb pentru secţiunea actori mutaţi în spatele camerei, inaugurată de "Anonimul" (în cazul său rămânând şi mult prea mult şi în faţa ei, cu cele 27 de cicatrice de luptă cu tot, şi o atmosferă de revoltă recentă din Egipt, care încă nu avusese loc!). Ar fi într-o companie nobilă: şi Sir Anthony Hopkins mai bine rămânea doar personaj!

După prânz au venit francezii cu Les femmes du 6ème étage | Service Entrance. Formidabilul Fabrice Luchinia fost pus într-o situaţie scenaristică, după care nu cred că a murit de entuziasm: un bancher, al anilor '60 care se îndrăgosteşte de o menajeră spanioloaică frumuşică, dar destul de obrăznicuţă (înainte de venirea portughezelor).

Marea agitaţie a constituit-o însă documentarul despre miliardarul rus Kodorkovski, duşmanul lui Putin, care înfundă o puşcărie din Siberia. Regizorului Cyril Tuschi i s-a spart de două ori casa şi i s-a furat ce avea în laptop. Copia finală însă a putut fi proiectată, chiar o dată în plus, autorul grăbindu-se să declare că nu e nici pro nici contra. Producţia franco-germană face lumină într-o lume a petrolului, care seamănă ameţitor cu cea de la noi, doar că miza e mai mică. Vocea naratorului este a actorului din Le grand bleu Jean-Marc Barr. Aflăm ce figură e întemniţatul, cum a fost mare Komsomolist, un fel de UTC-ist, pentru că n-avea dosar bun şi voia să parvină. Cu un tată evreu nu putea intra în industria de armament. După venirea lui Gorbaciov, având o minte strălucită, face avere şi încearcă să transforme ţara sa nu numai într-una în care să munceşti, ci să vrei să şi trăieşti (bine!). Creează o bancă, MENATEP, dar investeşte şi în învăţământ, declarând că nu va intra în politică, dar susţine financiar opoziţia. Există speculaţii că ar fi vrut să ajungă după gratii, unde n-are timp să mediteze, că are mult de lucru! Paradoxal! Un tip cu aură, cu charisma, cu un look modern şi care nu vrea să devină un răzbunător Conte de Monte Cristo!

Seara am încheiat-o alegând din mai multe posibilităţi o comedie sentimentală, care l-a făcut remarcat în afara Suediei, pe danezul la origine, iubăreţul Ingmar Bergman, cel care a avut 9 copii (un fel de Claude Lelouche al nordului). Acum 56 de ani, a filmat în 10 zile, ţinându-şi echipa prizonieră, (nu exista încă sindicat ne-a mărturisit Katinca, script-girl, acum 5 decenii şi ceva ) într-un sătuc uitat de Dumnezeu: Sommarnattens leende / Surâsul unei nopţi de vară, ajuns în secolul nostru, spectacol pe Broadway, cu Angela Lansbury şi Catherine Zeta-Jones.

Cupluri care se fac şi se desfac, umor cu carul, un pat glisant, cu amoraş cu tot, cum să te îmbraci când mergi la teatru dacă-i comedie, un somn bun pentru public, înainte de spectacol, o nevastă de 16 ani fecioară şi după doi ani de căsnicie, cu ochii după fiul vitreg, dar şi geloasă foc, amante şi soţii, o ruletă rusească, o maşinuţă retro de vis, voalete, coşuri de trandafiri în cabinele divelor, filmări oglindite în iazuri limpezi, o feerie alb/negru, cu lumini şi umbre de neuitat. La Berlinală m-am reîndrăgostit de Bergman, pe care-l descoperisem în studenţie la Cinematecă. Pasiunea e molipsitoare în creaţiile acestui geniu incontestabil. Păcat că nu se mai fac şi filme ca altădată. Dar să fim recunoscători retrospectivelor şi extraordinarei invenţiei, care s-a chemat video şi a progresat în DVD!

(din Berlin, cu sprijinul sponsorului Silva Dark)