Am intrat la Pina cu inima strânsă - ultima întâlnire cu Wenders avusese loc la Cannes, cu doi ani în urmă, la vizionarea de gală a dezlânatului şi auto-suficientului Palermo Shooting; pre-Pina, se murmuraseră chestii de genul "Wender e terminat"; Andrei nu se omoară după balet şi iubeşte dansul contemporan şi mai puţin. Timp de 106 minute, nu ne-am luat privirea de la ecran, uitând chiar şi de migrena dată de 3D. Pina e un film omagiu - iniţial, Wenders intenţionase să facă un film despre pasiunea de care sunt capabili oamenii în numele artei şi să-l coregizeze cu Pina Bausch, inventatoarea tanztheater-ului, director artistic al Baletului din Wuppertal (oraşul ei natal), rebotezat Tanztheater Wuppertal Pina Bausch, şi creatoarea unor adevărate opere de artă în materie de dans precum Café Müller, Le Sacre du Printemps, Vollmond şi Kontakthof, toate prezente, sub forma filonului biografic al naraţiunii, în documentar. Planul a rămas doar pe hârtie şi s-a susţinut până cu două zile înainte de începerea producţiei - în numai o săptămână, Pina Bausch a fost răpusă de un cancer pe care-l dusese pe picioare. Din mers, Wenders a mutat focus-ul asupra imensului talent creator al coregrafei şi i-a intervievat pe cei care, de-a lungul vremii, au făcut parte din compania cu pricina. Succesiunea de chipuri abia ieşite din adolescenţă, de chipuri mature şi de chipuri ce trădează iminenta şi definitiva ieşire din scenă e de-a dreptul fascinantă, dar nu se ridică nici măcar la jumătatea fascinaţiei pe care o trezesc fragmentele din spectacolele originale pomenite mai sus sau cele reconstruite în natură, în şi în jurul Wuppertal-ului. Şi aici se justifică, de altfel, cel mai bine, prezenţa 3D-ului. Pentru că numai aşa te poţi bucura cum trebuie şi, hopefully, înţelege, dacă nu complet atunci măcar parţial, viziunea unui geniu care a imaginat spectacole de-o magnitudine şi-o profunzime fără egal (cel puţin trei planuri ale acţiunii) şi efortul supraomenesc depus de dansatorii dispuşi să-şi sacrifice starea de bine (niciodată n-a fost dansul mai aproape de suferinţa fizică) de dragul femeii care i-a învăţat, practic, totul.
Şi-n Cave of Forgotten Dreams e justificat 3D-ul. Nu de alta, dar dintr-un bun început, Herzog ne-anunţă, pe o voce jucăuşă, că e singura noastră şansă de a vedea cum arată peştera Chauvet Pont d'Arc din Sudul Franţei, descoperită în anii '90, atestată drept "deţinătoare" a celor mai vechi picturi rupestre din lume (realizate în perioada în care rinocerii mai zburdau liberi în zonă!) şi închisă imediat publicului. Mai departe, de data asta cu oareşce îngâmfare tipică celui ce a reuşit imposibilul, Herzog ne spune că e singurul cineast căruia i s-a permis, vreodată, accesul în zonă, şi asta pe termen extrem de scurt (o oră) şi în condiţii deloc propice realizării unui film (echipă de filmare de 3 oameni, o cameră minusculă, pentru filmuleţe amateurish, de vacanţă, două lanterne cu bec ergonomic şi interzicerea strictă de a coborî de pe podeţul de metal instalat special pentru a evita contaminarea zonei cu microorganismele prezentului). Din păcate, această a doua mărturisire s-a dovedit a fi mai puţin o laudă şi mai mult un avertisment pentru cei care nu suportă golurile de aer din timpul călătoriilor cu avionul - pentru că fix asta e senzaţia pe care ţi-o lasă camera hâţânată tot timpul şi cu imagine cel mai adesea out-of-focus.
La nici 3 minute de la începerea filmului, aşezată în rândul doi fiind, am simţit că leşin şi-am rezistat stoic vreme de o oră numai pentru că doream să mai văd, chiar şi fără ochelarii 3D pe nas, cei mai frumoşi cai pe care i-am văzut vreodată desenaţi de mâna omului - precizia contururilor şi a detaliilor mă face să cred că talentul artistic nu a fost supus evoluţiei ci a existat mereu, la fel de proaspăt ca azi şi-n forma cea mai pură; sau rinocerii cu 8 picioare, dispuse în diverse unghiuri, pentru a sugera mişcarea - mai în glumă, mai în serios. Herzog a pomenit cuvântul "proto-cinema"; sau sutele de schelete de animale (şi niciunul omenesc), veritabil cimitir îngheţat în timp sub strălucirea milenară a stalactitelor. Lăsând la o parte disconfortul fizic (resimţit ore bune după încheierea vizionării sub forma unei migrene ucigătoare) sau ieşirile pe arătură ale lui Herzog (în mijlocul unei discuţii despre viaţa în Paleolitic, regizorul părea mai interesat de trecutul de circar al celui intervievat), Cave of Forgotten Dreams rămâne un film-document cu totul unic, în liga celui despre primul pas pe Lună, alături de care constituie cea mai potrivită copertă a cărţii numite "aventura omului".