Nu, deprimarea menţionată în prima propoziţie e cât se poate de film non related - Mihai Chirilov, care a ajuns deja la Berlin, ne anunţă că s-a produs inevitabilul. S-a dat legea. Fumatul a fost interzis. Gata cu separeul de fumători din Casa celor 100 de beri, locul ideal pentru un lunch scurt şi la obiect... Trist. Şi asta o spun eu, nefumătoare declarată, dar aprigă susţinătoare a egalităţii de şanse. În fine, să nu divagăm... Nu de alta dar, după cum spuneam, motive de deprimare am destule şi numai gândindu-mă la selecţie. Prin urmare, pentru a spori niţel nivelul optimismului, în cele ce urmează mă voi referi strict la ceea ce cred că e musai de văzut (da, chiar şi într-o selecţie cum e cea a domnului Kosslick, tot există ceva titluri pentru care merită să faci coadă şi să iei un cot în gură de la o nemţoaică bine hrănită cu wurşti şi bere).
1. Taxi Driver în versiune restaurată, arătat la Berlin în premieră mondială. În treacăt fie spus, e ciudat că Scorsese nu a avut răbdare până-n Cannes - regizorul e adorat pe Croisette şi filmul a luat acolo Palme d'Or-ul 1976. Sau poate că nu e aşa de ciudat - în ultimii ani, relaţia lui Scorsese cu Berlinala a înflorit (Shine a Light a fost opening film în 2008, iar Shutter Island a fost prezentat în 2010 în special screening). Oricum, motivele pentru care şi de ce interesează mai puţin. Ceea ce contează e că sunt doar două vizionări, dintre care prima e deja sold out.
2. Retrospectiva Ingmar Bergman, ale cărei capete de afiş, pe lângă filmele propriu-zise, sunt trei dintre actriţele favorite ale regizorului: Harriet Andersson, Gunnel Lindblom şi Liv Ullmann. Programul impresionant, din care nu lipsesc The Seventh Seal ('56/'57), Wild Strawberries ('57), The Virgin Spring ('59/'60), Persona ('65/'66), Cries and Whispers ('71/'72), Scenes from a Marriage ('72/'73), The Serpent's Egg ('75/'76), Autumn Sonata ('77/'78) sau Fanny and Alexander ('81/'82), discuţiile cu publicul păstorite de cele trei mai sus menţionate plus alţi colaboratori permanenţi ai regizorului precum Katinka Faragó, promovată, în timp, de la continuity girl şi script supervisor la producător, Gunilla Palmstierna-Weiss, scenograf şi costumier şi Stig Björkman, critic de film şi prieten, autor al documentarului Ingmar Bergman (1970-72) şi cele două compilaţii de materiale behind the scenes filmate de Bergman pe 9,5 şi 16 mm fac din retrospectivă un motiv suficient pentru a fi prezent la Berlin în perioada 10-20 februarie 2011.
Fac o scurtă pauză, pentru că Mihai a revenit cu un sms - la barul nostru favorit şi australian fumul se taie cu cuţitul! Das ist gut, spune Andrei de lângă mine. Das ist wunderbar.
3. Omagiul Armin Mueller-Stahl (80 de ani pe 17 decembrie 2011), care cuprinde filme făcute de relativ subestimatul character actor prusac în RDG, în surata ei federală (Lola lui Fassbinder şi Bittere Ernte al Agnieszkăi Holland), în Marea Britanie (Utz, al lui George Sluizer), în Australia (Shine-ul lui Scott Hicks) şi în SUA (Avalon-ul lui Barry Levinson, Night on Earth, al lui Jim Jarmusch, Eastern Promises-urile lui David Cronenberg şi Music Box-ul lui Costa Gavras, screening la care i se va acorda Ursul omagial). Plus un interviu live cu parfum de "leçon de cinema" ce se va întâmpla la Cinemateca Germană şi la care intrarea va fi liberă.
4. In memoriam Mario Monicelli, adică Il marchese del Grillo, film din partea a doua a carierei (1981), cu Alberto Sordi în rolul personajului din titlu. Un apropiat al festivalului, Monicelli, care s-a prăpădit, din proprie voinţă, pe 29 noiembrie, a primit de trei ori Ursul de argint: în 1957, pentru Padri e figli, în 1976, pentru Caro Michele şi în 1982, pentru Marchizul omagiat. Singurul screening din festival este sold out de o săptămână şi ceva...
5. Jafar Panahi ar fi trebuit să facă parte din juriu, dar regimul iranian l-a condamnat la 6 ani de închisoare (dublaţi de interzicerea, pe 20 de ani, de a mai scrie şi regiza filme); în lipsa auteur-ului, pe care întreaga suflare cinematografică a lumii încearcă să-l salveze cu petiţii (cred că Mahmoud Ahmadinejad, pe numele-i de alint "Amenabajad", nici nu înţelege conceptul de "petiţii", darămite să-i pese de ele!), Berlinul a programat The Circle (2000), Crimson Gold (2003) şi Offside (2005).
5. Cele două scurtmetraje româneşti, Apele tac (r. Anca Miruna Lăzărescu) şi 15 iulie (regia Cristi Iftime) care au "ghinionul" de a fi fost selecţionate într-o secţiune (Berlinale shorts) în care România a încasat, în deceniul ce tocmai s-a încheiat, doi Urşi de Aur (Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea în 2004 şi O zi bună de plajă în 2008). Cu alte cuvinte, aşteptările sunt mari, cele două short-uri fiind şi singurele filme româneşti prezente la Berlinala 2011 şi, prin extensie, cu şanse la vreun premiu.
6. Ceva filme din selecţia oficială: Cave of Forgotten Dreams, un nou documentar marca Werner Herzog şi, totodată, o premieră - primul film 3D al cineastului, alegere justificată însă de subiect (peştera Chauvet Pont d'Arc din Sudul Franţei, unde s-ar afla cele mai vechi picturi din lume); Coriolanus, debutul în regie al lui Ralph Fiennes, care l-a abordat pe Shakespeare similar lui Michael Almereyda (care, în 2000, îl muta pe Hamlet în New York-ul contemporan) - aşadar, acelaşi erou al Romei, aceleaşi dialoguri de la 1607, dar un conflict modern, cu AK47, mine antipersonal şi tot tacâmul (Serbia, Somalia, Afghanistan etc., take your pick); Les femmes du 6ème étage, al lui Philippe Le Guay, de cercetat pentru distribuţie (Fabrice Luchini, Sandrine Kiberlain, Carmen Maura, Natalia Verbeke); Pina, în regia lui Wim Wenders, film-dans, tot în 3D (au luat-o razna cu toţii!)... deşi, după dezastruosul Palermo Shooting de acum doi ani de la Cannes, mă apucă groaza; The Future, mult-aşteptatul (în cercurile pasionaţilor de filme independente şi/sau filme cu familii disfuncţionale) film cu numărul doi al americancei Miranda July, după Me and You and Everyone We Know, şi care se anunţă o variaţiune pe aceeaşi temă; Unknown, al lui Jaume-Collet Serra, cu Liam Neeson în Jason Bourne mood (pierdere de memorie, agenţi secreţi, victime în stânga şi-n dreapta); Sacrifice, în regia lui Chen Kaige (dar după toate filmele cu China imperială despre care v-am povestit de la Veneţia, parcă nu mai intră...); Submarine, film de debut al britanicului Richard Ayoade, faimos în ipostaza de actor pentru serialul The IT Crowd, şi care ne propune un coming-of-age postmodern, pe muzică de Alex Turner, în al cărui caiet de presă sunt oferite referinţe de tipul Harold and Maude sau De veghe-n lanul de secară - pe mine m-a convins! În fine, ar mai fi The Turin Horse, al lui Béla Tarr, refuzat atât la Cannes cât şi la Veneţia (ceea ce, trebuie s-o recunoaştem, nu-i o recomandare prea strălucită), plus The King's Speech (r. Tom Hooper) şi True Grit (r. fraţii Coen), văzute deja la Bucureşti şi cu ale căror cronicuţe revin instant.