La prima vedere, Submarine-ul respectă asumat reţeta naraţiunii de tip coming-of-age (prima iubire a unui adolescent precoce se desfăşoară pe fundalul iminentei disoluţii a căsniciei părinţilor săi - dublu motiv pentru ca tânărul cu pricina să devină, obligat-forţat, adult înainte de vreme). Dacă vă place genul (şi mie îmi place), atunci vizionarea filmului nu prezintă niciun fel de risc - aşteptările vă vor fi satisfăcute pe deplin. Dacă, însă, convenţionalismul acestui tip de poveste nu vă (mai) ajunge şi vreţi mai mult, atunci pică tocmai bine - Richard Ayoade pare să simtă fix la fel şi, hotărât să evite monotonia inerentă reţetei, regizorul-scenarist a aruncat în luptă cam toate "armele" pe care le avea la dispoziţie... În consecinţă, Submarine abundă de replici ce variază de la delicios la genial (mai tot voice-over-ul asigurat de protagonistul Oliver Tate, adorabil jucat de cvasi-necunoscutul Craig Roberts). Personajele sunt pe cât de ciudate - juna Jordana, de exemplu, de care Oliver e înamorat până peste poate deşi fata are o enervantă eczemă şi înclinaţii piromane -, pe atât de ataşante (Graham, self-help guru, karatist de ocazie şi cauză principală pentru belelele familiei Tate). Actorii care dau viaţă personajelor te cuceresc din câteva gesturi şi priviri (Paddy Considine face din Graham un soi de TJ Mackey, pomposul şi iritantul personaj jucat de Tom Cruise în Magnolia, căzut în dizgraţie iar Noah Taylor şi Sally Hawkins sunt de-a dreptul sfâşietori pe post de soţi care, deşi nu mai au nimic să-şi spună, rămân împreună din inerţie). Iar coloana sonoră este cât se poate de originală - spre deosebire de cele ale altor filme de gen, construite exclusiv din piese ce i-au marcat, de-a lungul anului, pe regizori, sau din piese nou-nouţe ale scenei muzicale independente, pe care aceiaşi regizori vor musai să le promoveze - şi e compusă de wunderkind-ul Alex Turner, frontman Arctic Monkeys şi sosie a protagonistului Craig Roberts (mă întreb dacă e doar o coincidenţă...). În lipsa unui nou album al trupei (sau al proiectului numit The Last Shadow Puppets), ar trebui să satisfacă onorabil aşteptările fanilor. Und it did, ca să zic aşa.
După o absenţă de nu mai puţin de 12 ani, în care s-a reorientat spre documentar (recentul Mr. Warmth - The Don Rickles Project e o mică minune) şi televiziune (cel mai mare succes înregistrându-l cu Deer Woman şi Family, două dintre cele mai bune episoade al relativ inegalei serii Masters of Horror), John Landis revine la cinema în general şi la genul care l-a consacrat (comedia cu accente horror sau, dacă preferaţi, horror-ul cu accente comice) în particular. Poate că e doar un accident fericit dar, în multe privinţe, Burke and Hare este frate bun cu An American Werewolf in London. Avem deci una bucată decor britanic eerie, numai bun pentru niscai grozăvii a l'ancienne (cu menţiunea că, de această dată, Landis a omagiat făţiş vechile comedii negre britanice - companie de producţie e însăşi legendara Ealing Studios). Avem aceeaşi satiră a cărei principală ţintă e, de astă dată, firea omenească în întregul ei - toate cele şapte păcate capitale sunt arătate cu degetul pentru ca, la final, să fie transformate în pseudo-virtuţi şi cu cât un personaj colecţionează mai multe defecte, cu atât are şanse să se regăsească, la finele poveştii, într-o poziţie mai avantajoasă pe scara socială. Şi avem, din nou, un subiect uşor recognoscibil şi cu oareşce notorietate în cultura populară: cei doi William din titlu, Burke şi Hare, au existat în realitate şi au intrat în cărţile de istorie pentru că la începutul secolului XIX au "aprovizionat" şcolile de medicină cu cadavrele (proaspete) necesare studiului anatomiei umane - motiv pentru care domnul Burke a şi fost, într-un final, spânzurat. În acelaşi timp, totuşi - şi, de astă dată, ideea accidentului nu intră în discuţie, semn că Landis a rămas acelaşi mare movie buff de odinioară -, există elemente cu totul noi şi foarte proaspete în contextul filmografiei personale... Cei doi protagonişti, Simon Pegg şi Andy Serkis, au statut de personalităţi cult ale cinema-ului britanic (primul fiind co-responsabil pentru tripleta Spaced / Shaun of the Dead / Hot Fuzz iar celălalt fiind însuşi Gollum) dar nimic în comun cu universul cineastului american (e drept, epoca în care lucra cu Dan Aykroyd sau Eddie Murphy e demult apusă, la fel ca şi cariera respectivilor, de altfel). Iar filmul abundă în referinţe cu bătaie post-modernă - avem un Macbeth cu un all female cast şi orgolii demne de divele secolului XX şi se menţionează termenul de "fotografie" (într-o perioadă în care nici măcar daguerreotype-ul nu fusese patentat) - şi în citate de factură pop culture: un cameo Jenny Agutter (la 30 de ani după vârcolaculamerican), şi unul Christopher Lee (mortal), başca un rolişor pentru Tim Curry, dolofan şi îmbătrânit, dar la fel de şarmant ca acum 30 de ani, în The Rocky Horror Picture Show. Welcome back, deci...