Un Woody Allen pastelat şi nu prea - You Will Meet a Tall Dark Stranger

Viaţa nu e o cutie cu bomboane (cum credea Forrest Gump) ci, aşa cum spune comentariul din off al filmului, citându-l pe Shakeaspeare, "o poveste fără noima, spusă de un idiot, plină de zgomot şi furie". Aşa o vede Woody Allen în al patrulea film al său turnat la Londra şi care intră în 28 ianuarie 2011 pe ecranele româneşti.
 
În You Will Meet a Tall Dark Stranger, Woody Allen ilustrează cuvintele lui Shakespeare prin mai multe poveşti contemporane care se întreţes pe fundalul pastelat al Londrei. Suntem într-un film de Woody Allen, aşa că se vorbeşte mult ,iar dramele personajelor sunt în mare măsură determinate de felul cum se văd în celelalte personaje, nesiguranţa venind chiar din proasta obiectivare.
 
Helena (Gemma Jones) a fost părăsită de soţul ei, Alfie (Antony Hopkins), care crede că şi-a regăsit tinereţea alături de o prostituată care îşi spune actriţă (Lucy Punch). Fiica Helenei şi a lui Alfie, Sally (Naomi Watts), crede că s-a îndrăgostit de şeful ei (Antonio Banderas), mai ales că relaţia cu soţul ei, scriitorul Roy (Josh Brolin) s-a răcit din pricină că acesta e în pană de inspiraţie, drept care îşi caută muza în vecina de vizavi (Freida Pinto).
 
Ca în oricare film de Woody Allen, există şi aici un moment fatal care modifică întreg ansamblul. E ca într-un joc de domino. Cărţile se antrenează în cădere una pe cealaltă. Când zgomotul ia sfârşit şi furia se potoleşte, vom descoperi împreună cu personajele că fiecare şi-a modificat poziţia şi cele mai multe dintre ele nu mai pot reveni la poziţia iniţială când îşi vor da seama că schimbarea nu le-a fost favorabilă.
 
Woody Allen le dă personajelor şansa de a putea schimba lucrurile care nu le convin. Helena cunoaşte o clarvăzătoare şi face din ghicit o nouă religie (până la a găsi chiar un nou amor), spre disperarea fiicei sale care, de altfel, nu ar rata o aventură cu şeful, în vreme ce soţul chiar demarează una cu vecina drăguţă de peste drum, care, din această pricină, renunţă la logodnic. Cât despre Alfie, el îşi savurează tinereţea regasită făcându-i tinerei sale iubite toate poftele.
 
Însă, pe urmă, vine momentul când eroii se trezesc ca din vrajă. Magicianul regizor i-a lăsat să plutească în iluzia lor, dar nu-i poate uita acolo. Nu toţi îşi pot recăpăta locul pierdut.
 
Acest film agreabil, volatil şi adesea amuzant (dacă nu chiar cinic) se încarcă de sensuri mai grave decât acela de a reconstrui zgomotul şi furia existenţei dacă ne gândim că acel străin înalt şi întunecat din titlul original poate fi moartea cu care, inevitabil, toţi vom face cunoştinţă până la urmă.
 
Ce rost au atunci toate "zadarnicele chinuri ale dragostei", toate încercările de a ne fi mai bine şi, mai ales, de a-ncerca să fim iubiţi? Din acest punct de vedere, niciunul, dar, aşa cum plăcerea lui Woody Allen a fost de a enunţa de la început miezul filmului pentru a-l ilustra pe urmă pe ecran, şi noi putem găsi puţin haz în a ne lupta pentru vieţile noastre, chiar dacă ştim că suntem fire de praf în mâinile unei forţe mai mari.
 
Cineastul american, care face un film pe an şi pentru a nu cădea pradă depresiei - munca ne ţine în formă şi ne face să uităm că suntem muritori -, ne serveşte acest volatil memento mori cu ajutorul unei distribuţii strălucitoare pe care imaginea lui Vilmos Zsigmond o îmbracă într-o lumină caldă.
 
Filmul nu a beneficiat de cronici prea elogioase, dar la ediţia din 2010 a Festivalului de la Cannes, unde a fost prezentat, ca de obicei, în afara competiţiei (Woody Allen nu crede în premii), a făcut echipă cu alte filme care făceau din moarte o temă principală sau secundară.
 
Cel mai bine s-a potrivit cu O Estranho Caso de Angelica, al veteranului portughez Manoel de Oliveira, în care moartea lua înfăţişarea unei tinere decedate prematur alături de care eroul fotograf pornea până la urmă într-o călătorie fără întoarcere. Faptul că ambele filme vedeau moartea dintr-o perspectivă prea puţin tragică, ci ironică sau suprarealistă, a fost un câştig al întregii selecţii.