Partea I
You Will Meet a Tall Dark Stranger (r. Woody Allen) ****
Prezentat în selecţie oficială, hors competition, aşa cum s-a întâmplat, în urmă cu doi ani, cu Vicky Cristina Barcelona, cel mai recent film terminat (între timp, s-a apucat de o nouă comedie romantică, Midnight in Paris) al lui Woody Allen combină (ca să rămânem la vremi recente) tonul mordant din Match Point cu romantismul deviant din Scoop, totul cu scopul poate nu tocmai nobil, dar teribil de delicios, de a face o exemplară demonstraţie apropo de prostia şi răutatea umană. Pentru că da, toate, dar toate personajele din YWMATDS afişează un amestec făţiş (pe alocuri embarrassant de-a binelea) de prostie şi răutate. O să spuneţi că nici protagoniştii din Match Point nu erau chiar pâinea lui Dumnezeu, şi că nici cei din Scoop (cei non-lichele, adică) nu păreau să aibă un IQ prea ridicat. Şi aveţi dreptate. Doar că, în cazul YWMATDS, circumstanţele în care-şi demonstrează personajele tarele cu pricina par mai superficiale ca niciodată, şi-s tipice comediei de moravuri: un cuplu în vârstă, Alfie şi Helena, cu percepţii diverite despre viaţă (el vrea să se păstreze în formă, ea vrea ca ziua să fie un nesfârşit five o'clock tea), se desparte. Aproape imediat, Alfie apelează la o escortă. Continuarea e previzibilă - o căsnicie mai rapidă decât instant messaging-ul, o transformare (chiar şi mai rapidă decât nunta) în încornoratul favorit al Londrei şi, în fine, o tentativă leşinată de revenire, cu coada cam între picioare, la nevastă. În paralel, nici Helena nu stă de pomană şi, cu aceeaşi rapiditate (oricât de ilar ar părea, viteza cu care se succed evenimentele reprezintă una dintre trăsăturile de bază ale filmului), devine victima abulică şi fericită a unei ghicitoare. Prinsă la mijloc între cei doi părinţi loviţi de forme atât de costisitoare de senilizare prematură, fiica lor, face tot posibilul să-şi salveze căsnicia nefericită - pe care, în treacăt fie spus, soţul, romancier cu pretenţii şi cât se poate de ratat, a abandonat-o, cel puţin mental, de mult...
Vorbeam mai sus de viteza cu care personajele sar dintr-o barcă în alta, în căutarea unor mult-dorite schimbări în bine - dar, într-un mod profund fatalist, linia de sosire se află într-un loc mai neinspirat (a se citi "mai prost") decât cel din care au pornit. În plus, în ciuda alurii fals-primăvăratice emanate de film (e cald, toate personajele se amăgesc c-ar fi fericite sau, dacă nu, măcar acceptabil de mulţumite cu propriile lor vieţi), YWMATDS e bântuit de un acut simţ al morţii ce pândeşte pe la colţuri. Titlul are doar tangenţial legătură cu o viziune tipică unei ghicitoare - străinul înalt şi brunet la care se face referire e cel cu care, "mai devreme sau mai târziu, ne întâlnim cu toţii". Cu alte cuvinte, râdeţi, râdeţi, dar You Will Meet a Tall Dark Stranger NU e o comedie.
Inside Job (r. Charles Ferguson) *****
Prezentat în selecţie oficială, într-un special screening, documentarul lui Charles Ferguson oferă o adevărată lecţie de economie, menită să-i lumineze pe aceia pe care criza mondială i-a luat prin surprindere, şi să le bată obrazul celor care au ştiut prea bine (de prin 2005) ce avea să se întâmple şi, în loc să stopeze, cumva, tăvălugul, n-au făcut decât să-l zorească. În 120 de minute, Charles Ferguson - "responsabil", prin debutul No End in Sight (2007, nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun documentar), de una dintre cele mai usturătoare palme date administraţiei Bush apropo de felul în care s-a decis ocuparea Irak-ului - face o temeinică radiografie a crizei, pornind de la cauze şi terminând la efecte. Adică de la momentul fatidic în care băncile, firmele de brokeraj şi industria serviciilor au pus influenţă peste influenţă şi plic gras peste plic gras şi-au reuşit să convingă pe toată lumea că dereglementarea (eliminarea / simplificarea normelor guvernamentale ce constrâng funcţionarea liberă şi necontrolată a pieţei) e un lucru bun. Efectul? Frauda bancară a crescut, Islanda a declarat faliment de ţară, mii de americani şi-au pierdut casele, iar cei din ţările asiatice sărace au sărăcit. Evident, în timp ce vinovaţii au continuat s-o ducă bine mersi, promovaţi fiind în noi funcţii de conducere, cu motivaţia "sunt, totuşi, specialişti, şi-s singurii capabili să ne scoată din criză".
Inside Job se prezintă sub forma unei înşiruiri aproape exhaustive de interviuri cu o serie de specialişti, profesori, lobby-işti şi membri ai Congresului, dar fără participarea celor direct responsabili, ale căror refuzuri de a răspunde la întrebări sunt atent subliniate; cu alte cuvinte, o înşiruire deloc monotonă de talking-heads, care te ţine în scaun, hipnotizat, aidoma unui thriller atent dozat cu momente de un umor de-a dreptul negru; şi, totodată, o înşiruire întreruptă, în momente inspirate, de grafice şi animaţii menite a umple eventualele goluri lăsate de discursul uneori prea aplicat ştiinţific. Şi Ferguson nu se mulţumeşte doar să consemneze opiniile celor intervievaţi, ci se angajează, sonor, în veritabile dueluri verbale. Aşadar, din loc în loc, regizorul e auzit tratându-şi interlocutorul cu replici de genul "scuzaţi-mă, dar asta-i o minciună în toată regula", cu încrâncenarea tipică jurnalismului de investigaţie cu care, de altfel, Inside Job are foarte multe în comun. În plus, extrem de necesar pentru păstrarea sănătăţii mentale a spectatorilor, naraţiunea e asigurată de vocea calmă a lui Matt Damon - care acompaniază imaginile şi devine, nu de puţine ori, o oază de normalitate în mijlocul unei avalanşe de declaraţii care variază de la tupeist la ipocrit, şi de la neputincios la de-a dreptul hilar. Restul e lăcomie.
Kaboom (r. Gregg Araki) *****
Prezentat într-un midnight screening, Kaboom şi-a câştigat, aproape din start (a fost prezentat în cea de-a 3-a zi de festival), titlul de cel mai revigorant şi mai original film de la Cannes 2010. La mai bine de un deceniu distanţă de la emblematica trilogie Totally F***ed up, The Doom Generation şi Nowhere, Araki, se întoarce la subiectul despre care îi place, în mod evident, cel mai mult să scrie - adolescenţii - şi aruncă în luptă, de dragul experimentării cu reacţia publicului, tot soiul de găselniţe scenaristice, care mai de care mai demente şi mai greu de crezut. Aşadar, avem un tânăr student, Smith, a cărui viaţă se desfăşoară între camera de cămin pe care o împarte cu blondul Thor, "surfer cretinel ca o cutie cu pietre - genul meu de bărbat", ieşirile cu cea mai bună prietenă a sa, Stella, lesbiană de frunte a campusului, întâlnirile amoroase cu drăgălaşa London, specialistă în oferirea de orgasmuri inegalabile şi salivatul / visatul cu ochii deschişi după cei mai arătoşi masculi din zonă (vreo trei, cu deja-numitul Thor). După ce, la o petrecere, mănâncă cookie-şi halucinogeni, Smith e convins că a fost martorul unei crime macabre, victima fiind o fată care, în ultima vreme, i-a tot bântuit visele. Care vise se dovedesc a fi, în fapt, profeţii ce trimit (deloc subtil) la un eveniment de proporţii catastrofice...
Kaboom e genul de film la care trebuie să stai cu ochii căscaţi la ecran, pentru a nu pierde nici măcar un cadru. Pentru că avem toate tipurile de acuplări sexuale posibile - hetero, gay, lesbian, bisexual, grup - toate prezentate cu inocenţa şi firescul unei lecţii de bucătărit de-a lui Jamie Oliver. Pentru că, dintr-o dată, combinaţia adolescenţi - supranatural / culturi religioase (scientology, anyone?) nu mai sună nici cheesy, à la Sabrina, the Teenage Witch, şi nici scary, à la Carrie. Pentru că avem dialoguri de-o suculenţă şi-un coolness care l-ar umple de bucurie pe-un Tarantino, să zicem, doar că în gura personajelor lui Araki, totul sună şi mai natural - iată o mostră care a intrat, deja, în cultura populară şi pe care, dintr-un soi de pudoare pe care "amoralii" din film nu o au, nu o traduc: "Aside from putting a dick in your mouth while listening to Lady Gaga, that's about as gay as it gets". Pentru că filmul are o coloană sonoră impresionantă, în care score-ul lui Robin Guthrie se împleteşte armonios cu o grămadă de muzici eclectice (montată pe scena finală, The Bitter End, una din bucăţile bune ale altfel repetitivilor de la Placebo, capătă, în fine, statut de piesă cult). Şi, în fine, pentru că, deşi din punct de vedere al subiectului şi-al construcţiei, Kaboom e similar Southland Tales-urilor lui Richard Kelly, Araki reuşeşte (cu mai multă claritate şi, prin urmare, mult mai eficient) să-şi expună povestea în 86 de minute, în timp ce Kelly a ratat (parţial, să zicem, pentru că ST rămâne o experienţă cinematografică unică) s-o facă în 160. Size does matter!