Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Kids Are All Right, The

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Copiii sunt bine-mersi, dar noi? - The Kids Are All Right


februarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cum ne ducem la un film american? Cu aşteptarea unor revelaţii? Nu chiar, pentru că deja cam ştim în ce ape revelatoare se scaldă peliculele de peste ocean. Fără nicio aşteptare? Categoric, nu! Ne pregătim pentru câteva ore de încântare şi legănare în poveşti. De care or fi ele: romantice, aventuroase, înspăimântătoare. Cu un pic de fler în mânuirea portofelului, ne uităm dinainte şi peste distribuţie, să ochim nume pe care merită să cheltuim două ceasuri, şi peste vreo cronică autohtonă sau venetică, să prindem ceva din izul poveştii şi să aflăm dacă e film de bulevard principal sau un indie încăput din întâmplare pe mâna unui distribuitor generos.
 
The Kids Are All Right începe cu un afiş chibzuit: Annette Bening, Julianne Moore şi Mark Ruffalo. Lume bună! Chiar şi Mia Wasikowska, pe care am văzut-o în Alice in Wonderland. Deci, trei doamne şi un gentleman. Regizorul? E tot o femeie (deja sunt patru!), Lisa Cholodenko, aşa că, dacă ne loveşte misoginismul cinefil, e bine să renunţăm de pe acum. Mai ales că n-a auzit mai nimeni de ea prin România. Doar cei doi-trei care au văzut High Art, un film cu pretenţii mari, realizări minuscule şi categorie R (cu restricţie), cea la care părinţii americani sunt sfătuiţi să nu-şi aducă copiii la cinema.
 
Dar subiectul? Ei bine, e vorba despre ceva banal, o familie cu doi copii de liceu, o fată şi un băiat, care e pe cale să fie zguduită de-un intrus neaşteptat: donatorul de spermă, co-autor până acum nevăzut al conceperii copiilor. Adică cum, donatorul de spermă?! Păi, Ruffalo e şi pater familias şi donator? Dar cine a zis că Mark Ruffalo e capul familiei? Nici vorbă. Pilonul casei în debut de cutremur e Annette Bening. Serioasă, de nădejde şi dintr-o bucată mai dură. Deci mama e stâlpul familiei în filmul ăsta? Absolut. Nimic neobişnuit în asta, nici chiar pentru România. Mama rămâne de bază. Însă nu ne-am lămurit cu Ruffalo. Şi nici cu Julianne Moore. Dacă Bening e mama şi Ruffalo e singurul bărbat, atunci înseamnă că el a donat... ce-am zis mai sus, Juliannei. Exact! Atunci copiii, care, să nu uităm, sunt bine-mersi, sunt ai ei. Nu. Doar băiatul. Şi fata? Fata e a lui Annette. Ceva nu e în ordine în povestea asta. Parcă era vorba despre o familie cu doi copii, nu despre două mame cu câte unul. Aici intervine chestiunea: e un film la care restricţia se aplică pe dos - "copiii" sunt sfătuiţi să nu-şi ia părinţii la cinema. Cel puţin în România. Pentru că, da, există un singur dublu-donator, niciun tată şi două mame care alcătuiesc unul dintre tabuurile acestui picior de plai. O familie gay. Mai exact, de lesbiene, cu doi copii. Unul dintre subiectele pe care încă l-am vedea la ştirile de la ora 5, alături de binecunoscutele şi mult îndrăgitele crime, violuri şi sinucideri.

Sigur, nici pentru americani nu e tocmai un subiect comod, ţinând seama de toate disputele legislative şi politice din jurul recunoaşterii căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex. Dar, pentru protecţia globului de cristal în care unora le place să creadă că trăiesc, e bine să-şi imagineze că aşa ceva nu există şi că subiectul acestui film e o pură invenţie imorală, menită să şocheze şi, în acelaşi timp, să atragă publicul tânăr şi iubitor de spectaculos în sala de cinema.

Cu un suport de text şi regizoral cam limitat, filmul se străduieşte să ne arate cum e mobilată o astfel de familie şi aflăm că nu are mai nimic deosebit. Părinţii sunt tot părinţi, iar copiii aşijderea. Conflictele sunt aceleaşi şi distribuţia responsabilităţilor nu aduce nimic nou. Centrul de putere este unic, dominant şi masculinizat, chiar dacă are vocea feminină, dar un pic mai viguroasă, a Anettei Bening. Rolul soţiei din familia clasică îi revine Juliannei Moore, care nu iese din clişee: dominată, fragilă şi în perpetuă căutare a unui punct de sprijin existenţial. Copiii sunt perfect normali, iar intrusul, Ruffalo e (încă) frumuşel, rebel şi ispititor pentru femeia slabă şi angoasată din Julianne. Conflictul se desfăşoară la suprafaţă, nu prea zăreşti profunzimea personajelor şi ajungi să te întrebi dacă e de vină doar viteza de personal a acţiunii sau scenarista-regizoare a adormit la cârmă, în loc să exploateze situaţia.

Nimic nu e şocant, nimic nu te pune prea adânc pe gânduri. Uneori te face să zâmbeşti, dar fără prea mult zgomot, pentru că e o comedie în care râsul în cascadă a fost bine izolat şi pus în carantină. Chiar dacă a câştigat Globul de Aur, 2011 pentru cea mai bună comedie. Deznodământul e oarecum dezirabil pentru orice familie, chiar aşa deraiată de la căile bătute ale religiei. Concluzia e unică: în afara faptului că e vorba despre două persoane de acelaşi sex, familia şi păţaniile ei sunt absolut banale. Şi, dată fiind frecvenţa defulărilor în afară a căsniciilor din lumea largă, adulterul zugrăvit cu atât de puţine culori se înscrie perfect în linia normalului.

"Where's the catch?", ar întreba americanul. "Unde-i şpilul?", ar zice unii dintre noi. Nicăieri. Probabil (sper) că tocmai asta e. Nu e nici un secret înfricoşător în spatele uşilor unei case construită pe baze "alternative", nu se zguduie în alt fel pereţii. Nu e nimic diferit faţă de mecanismul uzabil şi care uzează al unei căsnicii de 18 ani. Parcursul e acelaşi, pentru că, în fond, toţi suntem oameni (nu?), toţi provenim din aceeaşi imagine. Cu slăbiciunile şi părţile noastre bune, cu laşităţile şi bravadele noastre. Cu durerile şi forţa noastră de regenerare. În timpul acesta, să nu uităm (încă o dată), copiii sunt bine-mersi. Chiar dacă şi asta sună a clişeu. Un clişeu de dorit.

Julianne Moore a fost prima care a acceptat să joace în film, dar Annette Bening e, de departe, cea care joacă mai mult şi mai complex. Un rol la care a mărturisit că i-au plăcut autenticitatea şi faptul că are accente pozitive şi negative în egală măsură. Rol care i-a adus al doilea Glob de Aur, după cel din 2005, pentru Being Julia, şi care are, poate, ceva din energia celui din American Beauty. Medic şi lesbiană în acelaşi timp, are două dimensiuni solicitante social, care au dus în timp la accentuarea liniilor dure din portretul personajului ei. Ajunge să-şi domine partenerial soţia, din raţiuni de exprimare a poziţiei de ancoră solidă a familiei, poziţie pe care şi-o asumă şi de la care nu pare a mai avea să sens să abdice. Apariţia tatălui biologic al celor doi copii e bulversantă pentru ea de la un capăt la altul, în ciuda faptului că face serioase eforturi de integrare a acestui personaj cu dublă identitate (procreator şi bărbat), trecut brusc din virtual în realitate. Ruffalo îi aduce la suprafaţă fragilitatea şi suma de incertitudini care se găseşte în orice fiinţă umană, pusă faţă în faţă cu schimbarea dramatică a cursului unei existenţe previzibile şi, aparent, controlabile. Creditată cu serioase şanse la un Oscar, probabil că nu va trece în faţa mai tinerei ei colege Natalie Portman, care a avut anul aceasta şansa unui rol puternic, complicat, cu amprentă de unicitate. Dar e o interpretare care merită apreciată şi care arată, a nu ştiu câta oară, că actriţele trecute mult de prima tinereţe nu numai că nu merită să piardă din creditul acordat de industria cinematografică, dar îşi găsesc oricând locul şi dau sens produselor ei.

Cum stăm noi? Pe fotoliu, mai înţelepţi cu un film. Ne-fermecaţi. Dar ne-şocaţi, ne-scandalizaţi. Poate uşor miraţi că viaţa rămâne pe cât de surprinzătoare, pe atât de previzibilă.





 Toate articolele despre Kids Are All Right, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Doina Giurgiu


Alte articole

 Normalitate - The Kids Are All Right, Lucian Maier
 Artă şmecheră - The Kids Are All Right, Andrei Bangu
 Familia şi cum să-i supravieţuieşti - The Kids Are All Right, Anca Grădinariu
 Valorile familiei - The Kids Are All Right, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer