Normalitate - The Kids Are All Right

În The Kids Are All Right accentul cade pe normalitate. Cuplul homosexual feminin format din Nic şi Jules are în faţă dificultăţi ca orice familie obişnuită. Fiecare femeie a născut un copil în urma unei proceduri de inseminare artificială; iar acum sînt o familie cu necazuri obişnuite: probleme cu copiii, probleme în cuplu.

Şirul de fapte comune de pe ecran arată că şi în context homosexual sînt valide întrebările şi frămîntările care pot caracteriza orice viaţă heterosexuală. Astfel e subliniată îngustimea privirii celor care în societate se consideră în regulă şi îi pun la colţ pe cei care nu sînt ca ei. Filmul arată cum şi în aceste cazuri, precum în viaţa oricărui cuplu heterosexual, minciuna şi durerea sînt la fel de mari, înşelarea e la fel de acută, bucuria unei seri în familie e la fel de prezentă.
 
În acelaşi timp, în goana după normalitate vizibilă pe ecran găsim şi neajunsurile proiectului. Dacă privim dinspre final înspre început, pentru a observa cum a ţesut Lisa Cholodenko istoria personajelor, vom constata că ele nu respiră viaţă, o viaţă proprie, ci - prin prisma lecţiilor pe care orice personaj le primeşte (pînă şi angajatul latino-american al lui Jules e pus la respect în numai trei-patru minute, cît apare pe ecran) - respiră ideile pe care autoarea vrea să le cimenteze prin intermediul lor. Personajele sînt puse în situaţii tip, în afara lui Paul personajele sînt unilaterale, denotă acelaşi conţinut de la un capăt al filmului la celălalt, încît devine din ce în ce mai clar că nu contează ele, ca oameni, ci contează demonstraţia pe care o vizează Cholodenko.
 
Laser, fiul lui Nic şi Jules, învaţă că nu toţi oamenii merită prietenia sa şi că trebuie să fie atent cui acordă şansa de a-i fi prieten. Joni, sora lui Laser, în ciuda micilor revolte şi acceselor de independenţă, realizează că o familie unită oferă elanul şi siguranţa extrem de necesare atunci cînd porneşti efectiv în viaţă, odată cu începerea unei facultăţi. Jules (Julianne Moore) încearcă să se desprindă de sub aripa dominatoare a lui Nic (Annette Bening), caută să-şi afirme independenţa şi, prin adulterul comis, trage un semnal de alarmă în legătură cu poziţia sa în cuplu şi cu atenţia pe care o primeşte. Atitudinea copiilor şi lacrimile lui Nic o fac să înţeleagă cît de mult a greşit şi o determină să lupte pentru a reuni propria familie. În urma acestor întîmplări, Nic ar trebui să îşi revizuiască atitudinea faţă de Jules, să-şi tempereze firea posesivă şi să se îndrepte cu mai multă căldură spre cei apropiaţi. Dacă toate acestea sînt situaţii obişnuite de familie, atunci toţi cei care le trăiesc trebuie să fie priviţi întocmai, ca o familie. Iar familia atinge stadiul coeziunii indestructibile după ce depăşeşte anumite încercări, după ce iese din anumite capcane ale vieţii.
 
Capcana, în cazul acesta, e găsirea bărbatului care a donat sperma cu ajutorul căreia au fost concepuţi copiii lui Nic şi Jules. Paul (interpretat de Mark Ruffalo) are vreo patruzeci de ani, deţine un restaurant unde sînt servite numai specialităţi bio, e un bărbat bine, încă burlac. Viaţa sa se schimbă odată ce e descoperit de cei doi copii. Începe să viseze o familie alături de ei şi se lasă purtat de val într-o relaţie cu Jules, de care se îndrăgosteşte puternic. Asta e greşala lui, faptul că intră în interiorul unei familii şi încearcă şi-o însuşească, fără să fi contribuit la construirea ei. Treabă pentru care şi el e pedepsit. Nic, Jules şi copiii se aliază împotriva lui şi îl exclud total din viaţa lor, fiecare încercare a sa de a păstra vreo legătură măcar cu Joni şi Laser fiind retezată cu brutalitate.
 
Familia e pusă în fruntea valorilor, o valoare în numele căreia orice neajuns e depăşit. Pînă la urmă Nic, Jules şi copiii au un cămin, Paul e doar un intrus de care trebuie să scape la timp, înainte ca fibra familiei să fie alterată. Salvarea întotdeauna o dau copiii, ei sînt rostul, mugurii şi trăinicia fiecărui cămin. Conformism hollywoodian.
 
The Kids Are All Right se învecinează cu filme precum Juno sau Up in the Air şi din punct de vedere al formatului în care e livrat şi din punct de vedere al producţiei. Sînt filme care, aparent, îmbracă straiele filmului independent - lucru vizibil aici încă din titlul filmului, unul ironic, lucru vizibil în delicateţea subiectului discutat (cuplul homosexual) şi în aparenta ridicare a preşului din coridor, încît să fie vizibil tot răul casei în care pătrundem. Însă toate aceste mişcări indie sînt acoperite de vălul hollywoodian al conformismului. Pînă la urmă, viaţa e o sumă de întîmplări, care pot fi tălmăcite ca lecţii, încît tradiţia să nu fie deranjată.
 
E drept, viaţa e plină de lecţii, ne duce deseori în situaţii în care simţim ce simt personajele de pe ecran. Uneori sîntem umiliţi, alteori noi sîntem cei care umilim, cei care ne arătăm geloşi pînă la ceruri sau cei care înşelăm ori suferim. Însă niciodată nu ne trezim în situaţiile respective de-a gata. Ajungem acolo în urma unor alegeri, în urma unor împrejurări. Aici e nedrept filmul cu personajele sale: le pune în situaţii prefabricate, pentru a susţine ideea expusă mai sus (cu încercările vieţii care aduc coeziune în familie). Apoi le judecă aspru, pentru a obţine lecţiile, pentru a injecta spectatorului anumite învăţăminte. Şi asta e o normalitate, însă nu ţine de viaţă, ci de interesele Hollywood-ului.