În această "eră supermarket", unde iluzia unei infinitudini de opţiuni te face să crezi că poţi oricând lua un produs mai bun, mai ieftin, de pe un raft mai accesibil, eşti deseori forţat să contempli, în sudori reci, consecinţele alegerilor tale. Nu puteam, oare, nimeri mai bine? Şi, uite aşa, ajungi să-ţi doreşti ce nu ai, uitând uneori cât de fericit eşti.
The Kids are All Right vorbeşte despre asta şi despre cât e de greu să menţii o relaţie de lungă durată cu omul iubit, cu copiii, cu stilul de viaţă. Despre cum e să vrei un tată atunci când ai două mame aproape perfecte, o carieră când ai o viaţă casnică împlinită, o familie când eşti liber să te culci cu orice femeie ai chef, un penis sau atingerile altcuiva când eşti într-o relaţie lesbiană monogamă, doar pentru că ai sentimentul că "pierzi ceva". Atenţie, ai putea pierde totul! Dincolo de tencuiala de specialitate gay, sunt nişte adevăruri esenţiale despre povara insuportabilă şi indispensabilă care e familia, de unde reacţiile pe care le-am auzit la ieşirea din cinema: "lesbienele sunt la fel ca noi!". O fi căsnicia unisex, dar dinamica, frustrările şi compromisurile rămân aceleaşi.
Un trio conjugal
După ce împlineşte 18 ani, Joni (Mia Wasikowska), îmboldită de fratele ei mai mic, Laser (Josh Hutcherson), încearcă să dea de urmele tatălui biologic. Mamele lor lesbiene au făcut câte un copil cu acelaşi donator. Îl descoperă pe şarmant-iresponsabilul Paul (Mark Ruffalo) care, la 40 de ani, e singur, conduce un cochet magazin bio şi scapă neatins de orice tip de implicare. Copiii îl îndrăgesc, dar nu şi Nic (Annette Bening), matroana familiei; armonia acestei familii burghezo-liberale e pe cale să fie compromisă de intrusul cu testosteron.
Jules (Julianne Moore), soţia lui Nic, aflată la vârsta mijlocie la început de profesie, este angajată de Paul să-i redecoreze grădina şi între cei doi se naşte o atracţie fizică. E vechea poveste a triunghiului conjugal, zugrăvită cu aceeaşi empatie şi lipsă de false moralisme ca la Bergman, doar că într-un registru mai lejer. Nu există "răi", ci oameni complicaţi care încearcă să meargă drept, dar care nu se pot abţine să nu calce strâmb (dacă e ceva de reproşat acestui film atât de nuanţat, e felul crud în care se dispensează de personajul masculin, după întreg efortul de a ni-l face simpatic).
Iar Annette... ce minune! Scena în care încearcă să-l placă pe Paul, de dragul familiei sale, e magnifică. La masă, se simte lăsată pe dinafară şi încearcă să se agaţe de ceva. Acel moment vine când descoperă că amândoi o iubesc pe Joni Mitchell. Nic se deschide, se entuziasmează, cântă. Apoi intervine revelaţia dureroasă. Uitaţi-vă la figura ei cum se umple de sentimente - şoc, durere, trădare - în timp ce încearcă să păstreze aparenţele şi spuneţi-mi dacă nu-i una dintre cele mai mari actriţe moderne. Bărbat sau femeie, te îndrăgosteşti de ea.