Şi a avut ce spectacol să filmeze. După o jumătate de secol de tăcere, românii au început să îşi folosească dreptul de a se exprima liber fără să se gândească foarte mult înainte. Dialoguri fără sens, purtate în stradă de diferiţi necunoscuţi plini de pasiune, sunt delicioase şi încă uluitoare. Teorii ale conspiraţiilor apar imediat ce o idee opusă opiniei mulţimii se aude (există o scenă nebunească cu o femeie care cere actele unui bărbat bănuit de terorism doar pentru că pune nişte întrebări puţin, dar chiar foarte puţin, incomode şi pentru că este mai bine îmbrăcat), opinii despre burghezi şi diferite alte clase sociale curg, scandări ciudate de genul "Nu bem" se aud, toate alcătuind o primă parte a documentarului observaţional După revoluţie reuşită, cu un impact direct, precum genul.
Cea de-a doua parte, în care încep să apară politicieni la diferite conferinţe de presă sau la întâlniri electorale, nu e lipsită nici ea de un impact, dar forma filmului se simte uşor forţată. Filmul fără narator, poate fi luat drept o continuare la Videograme dintr-o revoluţie, cu menţiunea că nu are ambiţia acestuia (regizorul a asamblat filmul mai mult la insistenţele prietenului său, care îi este şi producător) şi nici nu reuşeşte să transmită un mesaj competent şi susţinut.
Cu toate astea, filmul funcţionează foarte bine ca portret al haosului din perioada următoare revoluţiei din 1989 şi poate reprezenta un test interesant pentru protagoniştii direcţi (persoanele care apar în imagini) şi indirecţi (toţi românii). "Cât s-a schimbat?" "De ce s-a schimbat?" şi "De ce nu s-a schimbat?" sunt întrebări la care se vor găsi noi posibilităţi de răspuns.
După revoluţie este singurul documentar complet regizat de un român din programul One World 2011. Va mai fi prezentat însă şi Valea Corlatului în regia lui Stephane Lucon şi Odessa, un proiect încă în lucru al regizorului Florin Iepan.
Schimbările sunt posibile. Dacă putem avea dubii urmărind După revoluţie, o bună dovadă este savurosul Bogota Change, al doilea must see din festival (din păcate proiecţia de ieri a fost ultima din festival). Povestea a doi primari independenţi, unul foarte neconvenţional, ce au reuşit să schimbe faţa unui oraş obosit, trist, cu multe dificultăţi sociale şi condus de un sistem corupt e prezentată aproape banal prin imagini de arhivă şi explicată prin câteva interviuri. Dar povestea aleasă de regizorul Andreas Dalsgraad este de-a dreptul captivantă şi, mai important, inspiraţională. Pentru cei ce caută puţin optimism, filmul aceasta e perfect. Sper că îşi va găsi vizibilitate cel puţin la o televiziune, fiindcă merită, după cum şi succesul său din festival a arătat-o. Incredibil, dar adevărat, la acest film s-a stat şi în picioare.
Este de (re)văzut în campaniile electorale.
(articolul din care s-a inspirat filmul poate fi citit aici. Tot filmul poate fi văzut aici)
Cel de-al treilea documentar de sâmbătă a fost El Sicario: Room 164. Povestea unui expert în răpiri, tortură şi ucis (unele dintre ele întâmplate chiar în camera unde reface traseul vieţii sale) oferă detalii însemnate despre mafia drogurilor din Mexic, iar protagonistul cu chipul acoperit se dovedeşte un ghid competent cu doar o simplă cariocă şi o agendă unde notează diferite detalii din povestea sa. Uneori acesta renunţă la obiectele sale pentru a reconstitui unele răpiri şi crime, momente care se dovedesc chiar şi amuzante. Filmul stă însă prea mult în acelaşi loc, banalizând povestea.