Intenţiile lui Florin Iepan - Odessa la Festivalul One World România, 2011

Cineastul Florin Iepan, care e în lucru cu documentarul Odessa, unde tratează despre masacrul din octombrie 1941, când armata română a ars de vii, din ordinul mareşalului Ion Antonescu, aproape 22.000 de civili ucrainieni, majoritatea evrei, a explicat pentru HotNews.ro în ce stadiu e filmul, în ce direcţie a luat-o acesta din 2009 încoace şi ce a intenţionat prin "experimentul social" de la Muzeul Ţăranului Român, din 21 martie 2011.

Iulia Blaga: Ce reacţii sperai să obţii de la cei care au venit la MŢR? Nu crezi că această modalitate de a face "experiment social" şi de a spune: "Din momentul ăsta eu iau mâna de pe volan. Pledez pentru un soi de operă colectivă" a derutat publicul şi că acesta nu a înţeles ce vrei de la el?
Florin Iepan: Înainte de toate,aş vrea să punem lucrurile într-un context anume. Ce avem aici? Cel mai întunecat moment din istoria noastră modernă. Peste 20.000 de civili sunt ucişi de către soldaţii şi jandarmii români. Când? Acum 70 de ani, într-o ţară străină. De ce? Pentru că erau evrei. Pretextul oficial? Represalii de război pentru aruncarea în aer a comandamentului militar românesc din Odessa.
 
E aceasta una dintre cele mai mari execuţii în masă din timpul războiului? Cu siguranţă, da. Au fost implicate trupele germane? Nu. Episodul Odessa e parte a unui proces de purificare etnică pus în operă de statul român? Cu siguranţă, da. Ce ştiu românii despre Odessa? Mai nimic. Sunt dispuşi românii, în marea lor majoritate, să admită faptul că România a fost o ţară fascistă, care dincolo de Nistru a dus un război de ocupaţie? Nu.
 
A fost România un caz izolat în epocă? Nu, ţările central şi est-europene, în mare parte, au dezvoltat regimuri naţionaliste de extremă dreaptă. Un documentar clasic de factură istorică pe tema Odessa este soluţia? Nu. De ce? Pentru că e mult mai util să descoperim în ce măsură societatea românească s-a schimbat sau nu în aceşti 70 de ani.
 
Metaforic vorbind, toţi am fost la Odessa în octombrie 1941
 
I.B.: Spuneai la MŢR: "Fascismul a fost munca colectivă a bunicilor noştri. Dacă am fost împreună, atunci de ce trebuie să strâng eu singur cadavrele azi şi să le mai şi număr?" Cum se poate face un documentar colectiv despre o vină colectivă?
F.I.: Întâmplarea de la Odessa din octombrie 1941 este un fenomen prea amplu, care are un potenţial de dezbatere publică uriaş. Eu propun ca soluţie un soi de operă colectivă "derivată" din conceptul de memorie colectivă, vinovăţie colectivă, amnezie colectivă, undeva în zona asta... Îţi mai aduci aminte de "Cântarea României"?
 
Ce spui despre un documentar făcut de sute sau mii de oameni cu telefoanele mobile din dotare, aflaţi în căutarea adevărului despre Odessa, dar, în ultimă instanţă, aflaţi în căutarea adevărului despre ei? Autocunoaşterea pentru mase. Cam aici vreau să ajung.
 
Cine îşi imaginează că eu, autorul acestui documentar, am de gând să fiu eroul pozitiv care drege şi face de unul singur pentru ca o fracţiune dintre românii responsabili să pună capul pe pernă liniştiţi se înşală. Metaforic vorbind, toţi am fost la Odessa în octombrie1941, şi mă întreb de ce eu, cel care propune acest subiect pe agenda publică, să rezolv singur problema. 
 
Eu nu pot fi eroul pe care se aşteptau să-l întâlnească cei care au venit în 21 martie 2011 la MŢR. Eu trăiesc din această profesie. Ei, cei 300 de oameni care au venit acolo, sunt eroii autentici. Îmi pare rău că n-am reuşit prin acea discuţie să asigur confort sau predictibilitate celor ca tine, care se aşteptau să vadă un film finit şi, eventual, o discuţie cu istorici şi comentatori care să mă bată pe umăr admirativ. Asta e.  
 
Întâlnirea de la MŢR trebuie să fie punctul zero al unui grup de lucru sau de reflexie, multidisciplinar,care să se dezvolte complementar cu sau poate independent de filmul meu. Aşa îmi doresc şi ştiu că aşa o să fie pentru că noi suntem mai buni decât bunicii noştri şi un pic mai înţelepţi decât Noica, Cioran şi Eliade când aveau vârsta noastră.
 
I.B.: Te-ai gândit să nu foloseşti material din ce a filmat operatorul tău pentru că nu ţi s-a părut interesant sau pentru că s-a spus - şi la acea întâlnire, şi pe urmă, în presă - că dezbaterea a fost un pretext ca să filmezi pentru documentar?
F.I: Selecţia materialului filmat nu este problema mea la acest moment. Habar n-am dacă discuţia de la MŢR se va regăsi în film sau în making of-ul filmului. Chiar dacă nu a fost organizată de către mine, dezbaterea de la MŢR a fost o întâmplare, parte din awareness-ul public de care vorbeam. Nu cred că am păcălit pe nimeni. Toţi românii au fost păcăliţi timp de 70 de ani din moment ce habar n-au care a fost clipa cea mai întunecată din istoria lor.
 
Sunt câteva adevăruri care, din punctul meu de vedere, nu se spun niciodată: După Marea Unire, unul din trei locuitori ai României nu era român. Drepturile acestei treimi din populaţia României Mari au fost încălcate sistematic, până în punctul în care unora li s-a retras şi cetăţenia română (vezi guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea când 225.000 de evrei români au rămas fără cetăţenie).
 
România a predat cheia democraţiei de bună voie în `38, când Carol al II-lea a renunţat la Constituţia din `23. Există intelectuali români cunoscuţi care au avut un comportament iresponsabil în perioada interbelică şi sunt direct responsabili pentru venirea la putere a extremei drepte, pentru consolidarea statului fascist şi pentru crimele puse în operă de acesta. Cărţile lui Eliade, Cioran sau Noica nu trebuiesc retrase din bibliotecile publice, dar atitudinea lor din epocă poate şi trebuie să fie pusă în discuţie acum, când naţionalismul şi atitudinile xenofobe revin în forţă în toată Europa. 
 
În 1940, toţi conducătorii României au dat dovadă de iresponsabilitate şi cinism când şi-au abandonat proprii cetăţeni în urma ultimatumului dat de sovietici, pentru ca apoi să exploateze abuzurile autorităţii sovietice împotriva românilor ca o justificare pentru acţiunile de purificare etnică de pe frontul de Est. O rezistenţă armată chiar şi de câteva zile le-ar fi permis soldaţilor români să-şi apere onoarea şi ar fi dat o şansă civililor şi administraţiei să se retragă. Exemplul Finlandei mă scuteşte de orice comentariu.
 
Războiul cu sovieticii a fost o aventură revanşardă şi iresponsabilă a unui regim fascist care îşi imagina că poate să pună bazele unui imperiu românesc. Nişte fanatici inconştienţi care au trimis la moarte sigură sau prizonierat sute de mii de soldaţi români în numele unui basm naţional.
 
Citez aici un fragment de cântec ostăşesc autentic pe care Neagu Djuvara, tânăr cadet, îl cânta pe front la Odessa :"Ţara noastră românească / Nu va rămânea regat / Ea va fi împărăţie / Şi Mihai va fi-mpărat". Antonescu era convins că războiul o să ţină câteva luni şi că e şansa noastră istorică să facem România super mare, dar avea o problemă: evreii basarabeni şi cei din Ucraina.
 
Rezolvarea problemei o găsim în Raportul Wiesel. Trei ani mai târziu, la 23 august 1944, tot establishment-ul românesc, care l-a felicitat pe mareşal pentru cucerirea Odessei, se dezice total de Antonescu, îl oferă pe tavă sovieticilor şi aruncă soldaţii români într-un război care nu era al lor. Mai mor alte zeci de mii de români degeaba pentru ca Regele Mihai şi alţii să-şi colecţioneze medaliile de la sovietici şi să-şi asigure supravieţuirea politică încă patru ani de zile până în 1948.
 
Dacă ne imaginăm că discuţia despre crima de la Odessa e inutilă şi că politicienii noştri de azi şi din anii ce vor veni nu sunt în stare de astfel de gesturi de oportunism pe spatele nostru, înseamna că o să ne merităm soarta. E posibil ca Uniunea Europeană ca structură să fie o amintire peste câţiva ani şi atunci cine o să le mai dea peste mână extremiştilor şi radicalilor de tot felul când aceştia vor veni cu soluţii luate din comentariile de pe internet? Haideţi să privim ceva mai departe. Avem obligaţia asta. 
 
CNC s-a depăşit pe sine ca să găsească o soluţie să-mi aprobe numai o treime din creditul solicitat
 
I.B.: În ce stadiu eşti, de fapt, cu filmul? Am înţeles că ai 60 de ore de material filmat, din care ne-ai arătat un trailer de 10 minute. Când plănuieşti să-l termini, pentru că o să-l termini, nu?
F.I.: Sunt întrebat de către cunoscuţi încă din 2009 dacă am terminat filmul, iar eu răspund de fiecare dată că nu am ce să termin dacă voi nu aţi început nimic. Toţi ştiu ce trebuie să fac cu acest subiect, cum trebuie să abordez problema şi, în final, ce fel de documentar trebuie să ofer ca să avem şi noi un film în care să ne punem puţină cenuşă în cap şi apoi să mergem mai departe. Dar eu nu sunt aşa de sigur de mine şi nici de parcursul pe care vreau să-l urmez, mai ales că în viziunea mea de moment filmul este un making of al unei campanii de awareness.
 
Mai e şi problema resurselor. Ca să finanţezi o campanie modernă de awareness îţi trebuie bani pentru că trebuie să-ţi faci loc printre reclame la detergenţi, maşini şi bere. Asta presupune sprijin de toate felurile şi bani mai mulţi decât producţia propriu-zisă a filmului.
 
Nu am găsit pe nimeni care să se ofere să-i găsească în locul meu şi trebuie spus că am primit foarte multe refuzuri directe sau tacite chiar de la organizaţii sau personalităţi care nu ar fi avut decât de câştigat dacă mi-ar fi întins o mână de ajutor: BNR, HBO România, Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Educaţiei, Editura Video a Ministerului Culturii, Preşedinţia României, Casa Regală, Erste Foundation.
 
În 2008, la concursul de proiecte de la Centrul Naţional al Cinematografiei, scenariul filmului Odessa a avut cea mai mare notă din toate secţiunile de concurs, dar conducerea CNC s-a depăşit pe sine ca să găsească o soluţie să-mi aprobe numai o treime din creditul solicitat. 
 
Iar televiziunea publică îmi aproba pe vremea domnului Sassu o cofinanţare de 70.000 de euro, care odată cu venirea domnului Lăzescu se transformă în 70.000 de RON din care, până la urmă, am primit - ca la Radio Erevan -, mai puţin de o treime. Despre susţinerea pe care am avut-o din partea TVR în perioada Nicolau pentru promovarea documentarului meu despre decreţei nici nu poate fi vorba. 
 
I.B.: Şi cine te-a sprijinit?
F.I.: Cine îşi imaginează că în spatele proiectului Odessa se află tot felul de organizaţii internaţionale obscure care finanţează cu bani grei compromiterea României e sărac cu duhul sau poate prizonier al "antisemitismului rezidual" care, culmea, face ravagii tocmai printre românii cu un anumit grad de educaţie. 
 
Partea bună ecă sunt oameni şi instituţii care ne-au sprijinit sau intenţioneaza să o facă de aici încolo: ICR Londra, ICR Praga, MDR (ARD) - postul public din Germania, Programul Media al UE, Duna Tv - Ungaria, Publika Tv - Republica Moldova, DR - postul public din Danemarca, NRK - postul public din Norvegia, Yle - postul public din Finlanda, SWT - postul public din Slovacia, TG4 - postul public din Irlanda, BBC - postul public din Anglia, IBA - postul public din Israel, Sunny Side of the Doc, Radio Guerrilla, CriticAtac, Dilema Veche.
 
Ce trăim noi azi seamănă foarte bine cu perioada interbelică
 
I.B.: În interviul pe care l-ai acordat HotNews în 2008, când te pregăteai să te apuci de proiect, spuneai că doreşti să faci un documentar istoric. Ce te-a făcut să-ţi schimbi hotărârea şi cum faci acum filmul? E filmul unei imposibile campanii de awareness şi, prin asta, o campanie în sine?
F.I.: A fost tocmai interviul tău din 2008 şi, mai ales comentariile unor anonimi - extrem de violente, isterice, antisemite şi xenofobe. Am realizat atunci că un film convenţional ar fi inutil, ar îngropa subiectul Odessa a doua oară. Ar fi un adevăr spus doar pe un sfert. Şi atunci am decis să mă folosesc pe mine, autorul filmului, ca pe un soi de agent provocator, ca să aduc la lumină această masă naţionalistă şi conservatoare care a blocat orice discuţie serioasă despre asumarea istoriei. De la Odessa mai avem doar câteva poze, există un singur supravieţuitor şi mai multe mărturii, dar nu foarte multe. Ucraineanul de rând e la fel de dezinteresat ca şi românul de rând.
 
Dar ce trăim noi azi seamănă foarte bine cu perioada interbelică: o certă confuzie a valorilor, o clasă politică compromisă în totalitate, o lipsă de coeziune socială şi o disoluţie progresivă a statului. Problemele grave nu încep cu minoritarii; de fap, ei nu au fost niciodată problema, dar toate crizele majore din istoria noastră au avut consecinţe grave asupra minoritarilor.

I.B.: Crezi că, văzând documentarul tău, preşedintele Băsescu se va duce la Odessa şi va recunoaşte vinovăţia colectivă a României? Dacă preşedintele ţării ar recunoaşte oficial vina colectivă de a fi ucis 22.000 de oameni nevinovaţi la Odessa, ar fi suficient ca societatea să înceapă să se vindece?
F.I.: România şi-a asumat oficial responsabilitatea pentru crimele regimului Antonescu printr-un document oficial denumit generic Raportul Wiesel. Domnul preşedinte nu are nicio obligaţie oficială să facă ceva în plus. Dar are o obligaţie morală, ca fiecare dintre noi, să se întrebe: în circumstanţele de atunci, el, personal, cum s-ar fi comportat? Cum s-a comportat primarul Odessei, domnul Pantea, un funcţionar numit de Antonescu la post, care a salvat câteva sute dacă nu câteva mii dintre cei care au fost evacuaţi către Dalnic în vederea executării lor, sau altfel?
 
Dacă Odessa va fi o temă de discuţie pe agenda publică, atunci cred că preşedintele s-ar gândi serios că fix la 70 de ani de la această tragedie a sosit momentul ca domnia sa să fie primul oficial român care să treacă Nistrul şi să îşi asume public responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat acolo. Domnul Băsescu a afirmat că trebuie să ne ţinem cuvântul dat minoritarilor la Marea Unire din 1918. Astfel a demonstrat că ştie să aibă o relaţie corectă cu istoria. Asta este forma supremă de patriotism: să respecţi cuvântul dat de predecesorii tăi şi să-ţi asumi greşelile lor ca şi cum ar fi fost ale tale. Restul e tăcere.
 
I.B.: În final, o să îţi pun o întrebare care să lămurească dilemele de pe net: eşti evreu?
F.I.: După tată, sunt geto-dac liber din Maramureş. Dar definitoriu este faptul că sunt din Timişoara.